Reflexfest tocmai s-a încheiat. Pentru mine, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sf. Gheorghe a reprezentat fără îndoială un loc al întâlnirilor şi al conversaţiilor despre teatru cu oameni curioşi, intrigaţi, alţii revoluţionari sau boemi, specialişti sau amatori, în fiecare caz pasionaţi de nemărginita lume a teatrului. Un punct de referinţă în agenda mea culturală va rămâne cu siguranţă munca teatrologului cu actorul emblemă al Teatrului Tamasi Aron, Tibor Palffy, pe care l-am cunoscut în haine de trainer, dincolo de costumul lui Claudius, personaj pe care îl joacă în spectacolul „Hamlet” la Teatrul Tamasi Aron.
(Interviu realizat de Lavinia Şerban împreună cu Emilia Ostace – studentă anul III Teatrologie Tg. Mureş – cu ocazia workshopului In/Between Reflections, workshop internaţional de critică de teatru organizat în cadrul festivalului Reflex, în parteneriat cu Programul Mentor al revistei de teatru Játéktér (Spaţiu de joc).
Ne-am cunoscut la un workshop de mişcare în cadrul festivalului Reflex. Cum a fost experienţa ta ca trainer la un workshop pentru „teoreticieni”?
În primul rând nu pot să trec cu vederea, deşi stau de vorbă cu două persoane care au participat activ, faptul că mulţi nu au luat parte la acest workshop care v-a fost oferit şi nu au profitat de această şansă, ceea ce m-a mirat. De altfel, este un lucru general pentru generaţia asta a voastră… Nu prea înţeleg de ce nu s-au implicat. Cum şi de ce nu ne implicăm în anumite lucruri care ne sunt oferite? Şi totodată simt o anumită ignoranţă – când nu ţi se pare interesant ceva, dar fără să ştii ce este acel lucru şi refuzi din prima. Şi nu ai în tine o deschidere, o curiozitate pentru anumite lucruri care ţin de meseria pe care o faci. Un fel de training de mişcare cred că e foarte interesant pentru cineva care se ocupă de teoria teatrului. Pentru că printr-un workshop de mişcare înţelegi, poate, anumite mecanisme care se produc pe scenă. Poate… Nu e sigur că acum te luminezi şi înţelegi tot, dar e o cale spre a înţelege ceva ce ţine de scenă, iar scena e ceva ce teoreticienii de teatru încearcă să înţeleagă.
Ai mai făcut lucrul acesta?
Am mai făcut workshop-uri cu elevi, cu tineri care încearcă să facă teatru în şcoli. Acest workshop nu a avut potenţial aşa mare pentru că a durat câte 50 de minute în fiecare zi. 50 minute ar ţine doar încălzirea pentru a ajunge în starea aceea în care să poţi simţi efectele workshop-ului, atenţia cu care încerci să lucrezi.
Pe scenă este foarte mare nevoie ca, prin atenţia corporală, să fii cât mai liber pentru că atunci poţi să reacţionezi în timp cât mai scurt la impulsurile pe care le primeşti – din partea partenerilor, din partea publicului. Şi eu cred că sunt foarte importante mişcarea şi atenţia corporală.
Ce stă în spatele acestor antrenamente? Le foloseşti zilnic, ca actor?
Nu le folosesc zilnic. Eu am început să fac teatru la „Figura Studio”, care este un teatru experimental, unde mişcarea e la fel de importantă ca şi textul sau orice altă formă de exprimare. Am luat parte la destul de multe workshop-uri, la început, în anii `90, în Ungaria. Şi unul dintre ele a fost cel de dans-contact, două săptămâni intensive de dans-contact, iar genul acesta de expresie m-a captivat şi am început să îmi dezvolt toată munca scenică pe care o fac de 25 de ani, folosind atenţia corporală despre care am învăţat acolo, experimentând pe mine şi cu alţii în diferite ocazii. Mişcarea propriu-zisă s-a transformat în atenţia corporală. Pe scenă este foarte mare nevoie ca, prin atenţia corporală, să fii cât mai liber pentru că atunci poţi să reacţionezi în timp cât mai scurt la impulsurile pe care le primeşti – din partea partenerilor, din partea publicului. Şi eu cred că sunt foarte importante mişcarea şi atenţia corporală.
Atenţia e un lucru pe care l-ai dobândit în timp, nu?
Da, mai întâi ne conştientizăm corpul, apoi are loc o eliberare. Te eliberezi şi atenţia trebuie să vină de undeva din afară. Din afară simţi cum ţi se produce o atenţie continuă asupra corpului.
Ce înseamnă pentru tine, ca actor, echilibrul minte-corp-suflet?
E baza, dar nu numai pe scenă, este baza fiinţei umane. Ca să poţi să fii liber şi cât mai bine pregătit să reacţionezi, trebuie să fii pregătit din toate aceste puncte de vedere. Şi asta nu vine de la sine, trebuie să lucrezi cu ele, ca să ajungă să fie într-o relaţie, altfel nu ai echilibru.
Crezi că studenţii, actorii în devenire folosesc acest echilibru? Cât de important este acest lucru pentru formarea lor?
Nu ştiu cum e acum în facultate, cel puţin la Tg. Mureş nu prea cred că dau atenţie acestui echilibru. Poate că nici nu e nevoie sau posibil… poate că acest echilibru devine important în timp. Nu ştiu. Eu cred că facultatea ar trebui să facă în aşa fel încât să existe mai multe tehnici. Să nu fie o singură modalitate de învăţare. Să aducă meşteri cât mai mulţi, pentru a crea posibilitatea mai multor întâlniri între studenţi şi acești meșteri, care au deja o perspectivă concretă.
Ce crezi că e important în teatru – să spună/însemne ceva sau să transmită ceva? În ce măsură trebuie să coexiste acestea două?
Eu cred că trebuie să fie ambele – ca să transmită trebuie să aibă ceva de spus. Nu poate să transmită fără să aibă o problemă, fără ca cei care fac teatru să aibă problema, care trebuie să ajungă la spectatori.
Eşti unul dintre cei mai apreciaţi actori de la Teatrul Tamasi Aron, când ai simţit că ai devenit cu adevărat actor?
Depinde ce înseamnă actor adevărat. Nu ştiu ce înseamnă. Ar fi o limitare să încercăm să definim. Revin la ce am spus adineauri. Dacă eu am o problemă – şi trebuie să am întotdeauna o problemă – atunci caut prin ce metode pot să împart această problemă. Nu caut soluţii, pentru că poate soluţia mea nu e valabilă şi pentru tine. Eu nu cred în soluţii puse pe stativ:„asta e soluţia”. Dar important e ca problema să fie spusă, în aşa fel încât spectatorul să încerce să caute singur o soluţie, fiecare cu ce are în bagaj.
Teatrul întotdeauna trebuie să fie la zi, şi prin problemele pe care le ridică, dar şi prin uneltele pe care le foloseşte, de asta e viu şi actorul nu moare niciodată, are mereu treabă, trebuie să îşi reînnoiască tot timpul atenţia cu care caută noi forme, noi mijloace prin care să atragă, să îşi pună întrebările care trebuie. Asta mă interesează şi pe mine.
Ce te ţine încă „în viaţă” pe scenă?
Eu sper să mă ţină încă multă vreme acel ceva… Teatrul întotdeauna trebuie să fie la zi, şi prin problemele pe care le ridică, dar şi prin uneltele pe care le foloseşte, de asta e viu şi actorul nu moare niciodată, are mereu treabă, trebuie să îşi reînnoiască tot timpul atenţia cu care caută noi forme, noi mijloace prin care să atragă, să îşi pună întrebările care trebuie. Asta mă interesează şi pe mine. Pe de altă parte mă interesează continuitatea unui limbaj teatral pe care l-am început acum 25 de ani, pentru că acesta e marele avantaj al unei trupe de teatru. Nu gândeşte numai prin spectacole. Spectacolul e un lucru, dar pentru mine e din ce în ce mai important limbajul teatral şi continuitatea lui, formele, mecanismul teatrului, cum funcţionează. Dacă lucrezi de unul singur şi doar faci spectacole, dar nu există acest „laborator” de teatru atunci atenţia ţi se limitează şi nu ai cum să cercetezi mai în profunzime mecanismul teatrului.
Ce anume te-a determinat să faci această meserie? De unde a pornit totul?
A venit aşa din întâmplare, eu m-am făcut actor din întâmplare… serios vorbesc. Eu nu am făcut şcoală. Am devenit actor de pe o zi pe alta, aşa pe hârtie. Am început pregătirea şi numai după 15-20 ani am urmat studiile universitare şi am terminat facultatea. Deci la mine totul a avut un traseu total diferit faţă de alţi actori.
Dar mi se pare fabulos. Cum simte un om, care se trezeşte într-o zi şi îşi zice „sunt actor”. Chiar mi se pare ceva de altundeva…
În `90 când s-a înfiinţat instituţional teatrul „Figura Studio” din Gheorgheni, s-a dat un examen pentru actori şi, fiindcă înainte de `90, nu erau multe locuri la actorie la Tg. Mureş, doar un loc pentru băieţi şi unul pentru fete, s-au acumulat multe talente sau energii. Era lipsă mare de actori tineri. Atunci s-a dat un concurs pentru a se ocupa 10 posturi de actori şi m-am prezentat şi m-au luat.
De ce?
De ce m-au luat?
Nu, de ce te-ai prezentat?
Pentru că simţeam că am energii în plus de dat, că am nevoie de spaţiu… Nu ştiam ce e teatrul. Eu m-am născut în Târnăveni, acolo am trăit până la vârsta de 23 de ani, cu armata şi câţiva ani petrecuţi şi prin alte locuri… Dar departe de teatru. Întotdeauna simţeam că am nişte energii pe care am nevoie să le împărtăşesc. Aveam o formaţie de muzică, „o formaţie” – eram doi cu chitară acustică şi cântam în excursii, când mergeam cu cortul. Şi făceam o atmosferă seara… nu erau alte forme de distracţie pe atunci şi s-au acumulat energii tocmai din cauza dictaturii, din cauză că erau limitate posibilităţile unde să te desfăşori. Şi mereu simţeam că trebuie. Am auzit anunţul şi am zis „asta e. mă duc. încerc, nu am nimic de pierdut”. Şi tocmai energiile astea le-a văzut Bocsardi, pentru că el şi Tompa Gabor erau cei care au făcut concursul, ei au depistat energiile, le-am plăcut, m-au luat şi atunci am început primii paşi. O lume absolut nouă.
Mă interesează continuitatea unui limbaj teatral pe care l-am început acum 25 de ani, pentru că acesta e marele avantaj al unei trupe de teatru. Nu gândeşte numai prin spectacole. Spectacolul e un lucru, dar pentru mine e din ce în ce mai important limbajul teatral şi continuitatea lui, formele, mecanismul teatrului, cum funcţionează. Dacă lucrezi de unul singur şi doar faci spectacole, dar nu există acest „laborator” de teatru atunci atenţia ţi se limitează şi nu ai cum să cercetezi mai în profunzime mecanismul teatrului.
Şi cum a fost prima întâlnire cu teatrul?
Nu eram conştient nici măcar de alegerea făcută. „Acuma mă duc să dau probă la teatru”. Nu… Totul a venit de la sine. M-am dus, m-au luat, am început exerciţiile, dicţie, expresivitate corporală, teorie, ditamai cărţile, de la Artaud, Beckett, Brecht… Acei 3 ani pe care i-am trăit în Gheorgheni au fost, de fapt, Academia de Teatru. Şi apoi am venit aici şi am continuat la o altă scară ce am început la Gheorgheni şi treptat am ajuns ceea ce sunt azi.
Ce ambiţii ai sau ai avut în cursul carierei tale? Ştiu că ai făcut și film. Filmul a fost una dintre ambiţiile tale?
Toată viaţa mea s-au întâmplat lucrurile pur şi simplu, nu din ambiţii. De multe ori au fost doar nişte întâlniri. Am întâlnit un regizor şi s-a întâmplat să fac un film. În primul rând a fost întâlnirea cu Bocsardi, apoi prin el am început să cunosc. Eu mă simt un om foarte norocos, pentru că în aceşti ani am jucat aproape tot ce se poate juca, am avut sarcini foarte mari şi frumoase. Fiecare rol era o sarcină mare – Don Juan, Leonardo, Othello, pesonajele lui Molière, Mizantropul, Școala nevestelor, Avarul, Don Quijote. Foarte multe, roluri mari. Şi toate au venit aşa, unul după altul… Chiar şi întâlnirea cu dansul-contact a fost de pe o zi pe alta, întâlnirea cu coregraful cu care am lucrat, cu regizorii de filme cu care am lucrat… am ajuns chiar şi pe covorul roşu de la Berlinale. Dar totul s-a petrecut aşa, progresiv. Grija mea a fost ca lucrul pe care îl fac, să îl fac cât mai bine. Şi cred că acesta e principalul lucru pe care trebuie să îl facă un actor – ceea ce face să facă bine, cât mai bine… Apoi vine totul natural.
Ai menţionat acele roluri mari pe care le-ai interpretat, care e cel mai îndrăgit? Care te-a schimbat cel mai mult ca om?
Într-un fel, fiecare m-a schimbat sau cel puţin a avut un efect. Şi nu rolul, ci problema pe care şi-o pune rolul respectiv sau spectacolul respectiv. Pentru că vrei, nu vrei, trebuie să cauţi care e atitudinea ta vizavi de acea problemă. Dacă într-un spectacol vorbim despre credinţă, atunci trebuie să analizezi care e raportul tău cu aceasta: cred? în ce cred oare? Cum stau cu dragostea? Cu relaţia tată-fiică, tată-fiu, soţ-soţie… Şi prin analizele acestea pe care trebuia să le fac când mă întâlneam cu rolul, sunt ceea ce sunt acum sau gândesc ceea ce gândesc acum. Astea mă definesc pe mine, de fapt.
Şi nu ai niciunul care să îţi fie mai drag?
Sunt spectacole care îmi sunt mai dragi, normal că din cauza rolurilor, dar sunt multe pietre de kilometru cele pe care le-am menţionat… Cele mai simpatice, totuşi, cred că îmi sunt cele de Molière. Pentru că le simt foarte aproape, nu numai personajele, îl simt pe Molière aproape, îl iubesc pe Molière, contemporanul din Molière…
…adică ţi se pare că e actual Molière…
Da, absolut. E etern, nu actual. Îmi place stilul, îmi place forma prin care el gândeşte şi face teatru. Dar aproape la fel e şi cu personajele lui Shakespeare – Claudius, Mercutio, Othello, Macbeth… Şi îmi mai sunt dragi acele spectacole în care nu am ţinut cont de eşec, unde nu ne era frică de eşec. E foarte important să faci teatru astfel, pentru că atunci ai curaj, spectacolul e plin de curaj, e fresh, e plin de viaţă. Dacă ţi-e frică de eşec, pierzi din libertate.
Mi se pare foarte interesant şi curios faptul că, deşi lucrezi de peste 20 de ani cu trupa aceasta şi cu domnul Bocsardi, nu te-ai plafonat, ci dimpotrivă. Cum e munca ta cu domnul Bocsardi?
După atâţia ani ne cunoaştem destul de bine şi ne cunoaştem gândirea. Când lucrăm ne înţelegem fără cuvinte sau din puţine cuvinte, nu trebuie să îmi explice de ce anume cere ceva şi totul se bazează pe încredere. El ştie deja direcţiile în care pot să o iau dacă el îmi propune ceva. Întotdeauna îmi spune „Surprinde-mă!”. Şi dacă îl surprind pe Bocsardi, atunci înseamnă că nu m-am plafonat.
Print