„Ţiganiada” noastră cea de toate zilele

Cine suntem noi? Noi, noi. Ca popor, ca entitate naţională. Ce anume ne face să fim români? Râul, ramul care ni-i prieten numai nouă, Mioriţa noastră lae-bucălae, spiritul lejer de la Porţile Orientului, tradiţia strămoşească? Ce să fie oare? Hazul de necaz şi spiritul descurcăreţ, isteţimea noastră ageră care ne ajută să o scoatem noi cumva la capăt, maleabilitatea în gânduri şi simţiri clar ne sunt atribute de căpătâi. Dar doar atât? Vitejia cântată în ode şi învăţată la orele de istorie sună frumos, piepturile goale în faţa gloanţelor şi baioneta care înfrunta tancurile sunt bune pentru rime, e drept, dar parcă nu prea ne mai vine a crede că suntem cel mai curajos dintre popoarele de sorginte tracă. Şi-atunci, ce să fie oare? Ce sărbătorim noi la Centenar odată cu suta de ani de la întregire?

Ar trebui să ne dea de gândit puţin epopeea noastră naţională scrisă acum mai bine de două sute de ani de Ion Budai-Deleanu. „Ţiganiada” pe al său nume. Alegorie, alegorie, dar cu un sâmbure consistent de adevăr. Alexandru Dabija a ales tocmai acest text ca port-drapel al românismului necosmetizat şi a montat un spectacol la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca având un scenariu scris de Cătălin Ştefănescu. Umorul său recunoscut şi ludic s-a potrivit perfect cu luatul peste picior al tarelor şi nu tocmai-calităţilor neaoşe, iar spectacolul reuşeşte să rămână în echilibru între parodie şi alegorie.

Primul contrapunct care funcţionează ca o gură de aer proaspăt pentru maniera de lucru a lui Alexandru Dabija este lipsa oricărei coloane sonore. De la ridicarea cortinei, odată ce vezi curcubeul de culori alcătuit de fustele bogate ale actriţelor te aştepţi ca acţiunea să se petreacă între două songuri şi câteva dansuri. Mai pe faţă sau mai voalat recunoaştem cu toţii că ne plac sonorităţile sprinţare ale muzicii ţigăneşti şi ţinem ritmul din picior cu orice ocazie. Surpriza care a funcţionat e tocmai lipsa oricărei muzici sau muzichii. Apoi tonul uşor didactic al prezentării acţiunii ajută la înţelegerea trimiterilor şi analogiilor. Pe rând, câte doi dintre actori vin la buza scenei şi ne explică ce mai urmează să se întâmple, unde ne mutăm cu acţiunea, cine sunt personajele şi ce vor ele să ne spună. Cu o rezolvare destul de leneşă a mişcării în scenă şi cu minim de efort, vorbitul cu sala şi adresarea discursivă nu sunt tocmai cele mai creative mijloace teatrale, dar de această dată nu obosesc şi nu încurcă ritmul spectacolului, mai ales datorită talentului de povestitori al Ancăi Hanu şi al lui Matei Rotaru, principalii ghizi în poveste, care te iau cu binişorul de mână şi te plimbă când în tabăra ţiganilor, când în iad, când în mănăstire, când pe unde mai cere acţiunea.

Umorul consistent şi bogat e speculat cu măsură şi folosit ca principal atu. Nu e nimic ostentativ, nici măcar (h)accentul ţigănesc care scoate capul doar din când în când cât să fie simpatic. De la motoreta pe care intră în scenă Radu Lărgeanu (Vlad Ţepeş/Dumnezeu) şi până la jugul de cal care ţine loc de ramă pentru icoanele sfinţilor care se perindă printre muritori, umorul e la locul lui şi efectul de râs spontan a recunoaştere complice se realizează.

„Ţiganiada” nu este un mare spectacol-tribut la ceas centenar. Nu are nicio morgă de epopee naţională sau festivism grotesc. E un entertainment inteligent care e şi suficient de politically incorrect cât să poţi răsufla uşurat că încă mai ai voie să râzi la teatru şi de ţigani, şi de români, şi de femei, şi de gay. Acţiunea întortocheată a textului e fragmentată în scene explicate şi drămuite cu măsură cât să nu plictisească, colorate cu invenţii personale ale actorilor care fac sarea şi piperul şi mai adaugă încă un zâmbet sau un icnet de râs. Nu poţi să nu îl priveşti pe Ionuţ Caras care în scena dracilor îşi face continuu de lucru şi savurează fiecare secundă şi se joacă frumos de-a inocenţa diabolică. Şi nici pe Cristian Grosu nu va fi uşor să îl uiţi cum îşi strigă cu foc, din toată inima, iubita pe nume; pe Romicaaa.

Fără mari culmi şi pretenţii de morgă centenară, în spiritul lejerităţii de la Porţile Orientului şi al hazului de necaz, cu ironie şi un simţ şugubăţ de luare la mişto-ul ţigănesc asumat, „Ţiganiada” de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca este un spectacol la care poţi să te simţi bine liniştit şi să râzi cu poftă de tine şi de-ai tăi, cu cel mai autentic românesc umor.

Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca

Ţiganiada

Scenariu de Cătălin Ștefănescu, după Ion Budai-Deleanu
Regia: Alexandru Dabija
Decorul şi recuzita: Cristian Rusu
Costumele: Dragoș Buhagiar
Asistent de regie: Diana Mititelu
Asistent de costume: Gabriela Bădină
Maestru de lumini: Jenel Moldovan

Distribuţia:
În ordine alfabetică: Adriana Băilescu, Ruslan Bârlea, Patricia Brad, Diana Buluga, Ionuț Caras, Dan Chiorean, Adrian Cucu, Radu Dogaru, Cristian Grosu, Anca Hanu, Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Silvius Iorga, Ioan Isaiu, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Angelica Nicoară, Mihai-Florian Nițu, Dragoș Pop, Cristian Rigman, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Alexandra Tarce, Sânziana Tarța