Mă surprindea adesea anotimpul
stând la răscrucea sufletului meu
şi urmărind, cu ochii-n patru, timpul
ca pe-un vânat superb. Şi-am vrut mereu
să-mi cadă viu în plasa
de mătase,
să mi-l domesticesc, să-l am captiv,
la mine în grădină. Ziduri groase
mi l-ar fi-mprejmuit definitiv.
L-aş fi-nvăţat să stea în două labe,
să sară cu tertipuri şi drăcii.
Ceasornicul cu cifrele-i arabe
şi calendarele cu file vii
le-aş fi avut atunci la îndemână
şi, ager, degetu-mi arătător
s-ar fi trezit că minutaru-l mână,
cum vrea, înspre
trecut sau viitor.
Dar timpul îmi scăpa din mâini. Se pare
că nu în mine îşi găsea ecou,
nu eu eram printre eroii care
puteau să-l facă creator şi nou –
Eu mai credeam în Feţi Frumoşi din basme
şi mai visam la codrul românesc.
Dar printre vechi legende şi fantasme
eu am văzut cum oamenii scrâşnesc.
Eu am vazut istoria cum plânge
în cimitirul cu trei pruni bătrâni,
cum suferinţa-n ochi i se răfrânge,
cum flori de purpură îi cad din mâini.