Timpul Marmurei

După secole de experimente, idei filosofice, presupuneri, teorii, paradoxuri şi semne de întrebare, timpul continuă să ne scape printre degete precum nisipul în clepsidră – poate cel mai sugestiv instrument de măsurare a sa. Unii pretind că îl pot ţine în loc, alţii că îi pot accelera trecerea, alţii că îl pot întoarce din drum, alţii că i-o pot lua înainte. Fizicieni, filosofi, iniţiaţi, ghizi spirituali, asceţi, cu toţii au o versiune proprie care defineşte acest vehicul numit atât de sec şi prea puţin melodios „timp” – o silabă cu prea multe consoane. Dacă e liniar sau curb sau spiralat sau sferic, dacă e multistratificat în universuri paralele, dacă e reversibil sau nu, dacă durează atât cât îl percepem noi, dacă e de cuprins în cadranele noastre cu minutar şi secundar, cine poate spune cu precizie? Şi, în fond, dacă s-ar lăsa prins într-o definiţie exhaustivă, nu şi-ar pierde chiar proprietatea care îl face să fie timp? Frumuseţea timpului constă tocmai în senzualitatea cu care atunci când credem că îl stăpânim, se volatilizează şi ne surprinde o dată în plus. Timpul e seducător şi va continua să fie atâta timp cât ne va stârni curiozitatea, indignarea şi fantezia. Timpul e foarte personal şi are personalitate.

Iar spectacolul „Marmură” de Iosif Brodski, regizat de Yuri Kordonski la Teatrul Bulandra îi seamănă perfect tocmai pentru că vorbeşte despre el; despre timp. Astăzi, când ne grăbim cu toţii fără să ştim către ce, când alergăm între două ecrane şi avem nevoie de alarme care să ne aducă aminte ce avem de făcut, când orele s-au condensat şi spunem din ce în ce mai grăbiţi şi mai des „n-am timp”, ca şi când l-am fi posedat vreodată cu adevărat şi l-am fi purtat cu noi în buzunarul de la piept, montarea unui asemenea spectacol este un spectacol în sine – un gest de normalitate şi curaj într-o lume în care ne e din ce în ce mai greu să facem diferenţa între ce e firesc şi ce e indus, impus, fals, artificial sau pur şi simplu deviant. Măsura, liniştea şi delicateţea de care dă dovadă Yuri Kordonski în construirea acestui parcurs sunt atribute pe care cu greu le mai găseşti în hăţisul senzaţionalului regizoral. Într-o creativitate debordantă, cu universuri personale întortocheate şi contorsionate, Yuri Kordonski este gura de aer proaspăt, rece-rusesc, pe care teatrul românesc are norocul să o respire din când în când. Încă o dată, tuşele sale fine se regăsesc în fiecare detaliu al spectacolului, fără a fi ostentative, obositoare şi, poate cel mai important, deloc egoiste. „Marmură” dă senzaţia unui spectacol solid, discutat, cumpănit, cu armonie, multă atenie şi respect atât pentru text, cât şi pentru spectator.

Publicul acestui spectacol nu poate fi la fel de pestriţ ca al unei comedii bulevardiere. La „Marmură” nu vii în niciun caz să te distrezi. Nu este entertainment, slavă Domnului! Nici dramă psihologică nu este. Tragedie nici atât. Nu râzi în hohote, deşi ai motive să te amuzi, nu plângi consumând un pachet întreg de şerveţele, deşi te poţi la fel de bine întrista de câteva ori. Atunci pentru ce ai cumpăra bilet? Pentru că îţi e dor să gândeşti. Pentru că vrei să îţi pui întrebări. Pentru că vrei să fii incitat să scormoneşti cu mintea cea amorţită de probleme cotidiene posibilităţi şi ipoteze şi teorii. Vrei să o foloseşti şi la altceva decât să calculezi restul la hypermarket sau traseul cel mai puţin aglomerat la oră de vârf. Ţi-e dor de paradoxuri, de jocuri de cuvinte, de gustul dulce-amar al absurdului. Îţi place să gândeşti în sala de teatru.

„Marmură” este un puzzle pentru minţi sofisticate pe care îl compun piesă cu piesă două personaje cât se poate de încărcate de umanitate. Filosofia consistentă a textului stă pe buzele unor oameni ca noi toţi. Victor Rebengiuc şi Marian Râlea nu joacă sub povara adevărurilor filosofice pe care le poartă Publius şi Tullius. Cei doi prizonieri din turnul de apă, condamnaţi la închisoare pe viaţă în urma unui calcul matematic şi a unei trageri la sorţi, fără nicio vină, ci doar din lipsă de noroc, sporovăiesc despre viaţă, moarte, timp, artă, amestecând printre consideraţii grave discuţii casnice, glume mai mult sau mai puţin deocheate, aprecieri despre meniul zilnic. Nimic mai firesc. Monologurile stufoase şi intimidante ar fi putut fi pe cât de ofertante pentru un lector aplicat, pe atât de agasante pe scenă. Victor Rebengiuc şi Marian Râlea glisează cu atâta lejeritate prin această lume a ideilor, dansează, parcă, printre ipoteze şi ai impresia că asişti la o discuţie amicală despre un subiec banal şi nicidecum la o disertaţie despre timp. Şi tocmai din acest motiv înţelegi. Nu trebuie să faci eforturi pentru a surprinde nuanţe, subtilităţi şi intenţii ascunse. Maximul de sinceritate din scenă deschide larg calea spre înţelegerea ipotezelor pentru oricine e dispus să fie atent şi să nu schimbe profilul device-ului numit creier pe „Silent” sau „Flight”.

Teza este surprinzătoare şi va ridica sprâncene a uimire şi colţuri ale gurilor în zâmbete pansive. Romanul pur Tullius îi demonstrează barbarului Publius, cel încă doritor de viaţă aşa cum a cunoscut-o în libertate, că teminţa înseamnă, de fapt, libertate. Că indiferent de spaţiul pe care îl ai la dispoziţie, el va fi întotdeauna finit. Pe când timpul, adevărata bogăţie, îţi este pus la dispoziţie doar aici. Doar aici primeşti cadou timpul. Doar aici ai posibilitatea să fii liber şi să devii una cu timpul – privilegiul suprem. Şi pentru că Marian Râlea spune toate astea cu atâta convingere, cu o încredere dezarmantă, cu o forţă interioară conţinută, aproape cu ciudă că nu este înţeles pe deplin, ca un savant care ştie că teoria lui este valabilă, doar că nu a găsit încă formula care să o dovedească lumii întregi, îţi vei dori şi tu să faci parte din locatarii condamnaţi la veşnicie în acest fost turn de apă, actualmente temniţă suspendată în timp şi spaţiu. Filosofia nu a fost niciodată mai emoţionantă, mai caldă, mai duioasă şi mai adevărată decât o face Marian Râlea în acest spectacol. Tullius evadează. O poate face chiar cu uşurinţă. Apoi se întoarce ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru că locul lui e acolo. Pentru că alta e miza. Alta e lecţia lui. Altul e visul lui. Apoi adoarme pe perioadă nedeterminată. Vrea să trăiască suficient cât să nu moară. În rest, nu e nimic mai firesc decât să plutească în somn prin timp şi să îşi poată alege cât să dureze timpul său. Simplu, cu răbdare, cu blândeţe, cu ochi rotunzi şi trişti, aşa e Tullius al lui Marian Râlea.

Iar Publius e un copil bătrân. Un om care a văzut multe, cu amintiri din războaie, cu poveşti de dragoste, cu o poftă de viaţă pe care ar invidia-o orice adolescent care nu ştie să mai trăiască astăzi decât conectat la lumea din spatele ecranelor. Victor Rebengiuc este. El nu ştie să mintă pe scenă. Iar asta se vede cu fiecare privire, în toate reacţiile sale, în ascultarea mirată, în vocea emoţionată, în râsul răsfăţat, în ghiduşiile sale, în spaima bine controlată, în resemnarea finală – şoptită şi sfâşietoare. Publius e omul de dinainte de dezumanizare; e omul aşa cum rar îl mai întâlneşti azi. Cu instincte sănătoase, cu dorinţe concrete, cu bucurii mărunte care îl fac fericit, cu tristeţi, frică şi laşităţi. Iar Victor Rebengiuc pur şi simplu conţine toate astea şi le oferă cu generozitate personajului său.

„Marmură” este un spectacol care cântăreşte la fel de mult precum materialul al cărui nume îl poartă şi este la fel de seducător precum timpul căruia îi este dedicat. Este o nebunie ca prizonierul să fie cel mai liber dintre oameni. Dar e o nebunie încă şi mai mare să trăieşti într-o lume în care timpul se cumpără cu cărţi de credit, iar preţul său e propria viaţă. Invitaţia făcută celor care vor să măsoare orele în bătăi de inimă şi impulsuri electrice ale sistemului nervos este un timp primit cadou.

Teatrul Bulandra

„Marmură” de Iosif Brodski

Traducerea de Mașa Dinescu

Regia: Yuri Kordonski

Decor și costume: Nina Brumușilă

Lighting design: Lucian Moga

Asistent regie: Taisia Orjehovschi

Distribuție: Victor Rebengiuc și Marian Râlea