Matei Vișniec a scris piesa Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre la comanda unui Teatru, din țara lui de adopție, Franța, care voia să marcheze astfel împlinirea, în 2009, a o sută de ani de la nașterea lui Eugen Ionescu. Piesa a apărut în varianta ei românească într-un volum tipărit de editura Paralela 45.
Citită sau văzută azi într-un spectacol, așa cum e acela regizat de Răzvan Mureșan la Teatrul Național din Cluj-Napoca, scrierea își dovedește deplina actualitate. Nu are nimic din specificul ori perisabilitatea, adesea intrinsecă, a lucrărilor comisionate, interesează atât prin omagiul conținut, adus autorului Cântăreței chele sau al Rinocerilor (și, Doamne, câți rinoceri se plimbă în voie pe străzile României anului 2018!), cât și prin investigarea uneia dintre cele mai negre epoci din trecutul României. Aceea a gândirii captive, a stalinismului de tip sovietic, important cu asupra de măsură și cu o fidelitate distructivă, chiar dacă, cel mai adesea simulată, a școlii de literatură de pe Kiseleff 10, a trimiterii în închisoare a marilor personalități ale culturii ori politicii interbelice, a ruperii programatice și din înalt ordin de valorile europene, a iernilor care veneau în Volgi negre, a arestărilor operate peste noapte.
Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre are un apreciabil cuantum de emoționalitate și deoarece deține un consistent melanj de mărturii cu totul personale.
Avem mai întâi de-a face cu un vibrant omagiu pe care Matei Vișniec îl aduce unuia dintre marile lui modele din dramaturgia universală – Ionescu, devenit Ionesco (astfel piesa se plasează în fireasca vecinătate a Ultimului Godot) –, dar și cu citarea mărturisită a unei „depoziții” a lui Nicolae Balotă care a povestit, la un moment dat, ce s-a întâmplat în noaptea în care le-a povestit tovarășilor lui de detenție (intelectuali, universitari, foști înalți demnitari ai Statului român din perioada interbelică) și de celulă Cântăreața cheală. Care, sub nicio formă, nu putea obține dreptul de reprezentare în România.
Spectacolul este povestea poetului de inspirație suprarealistă Sergiu Ponegaru, mare admirator al marilor valori ale literaturii universale (de la Tzara la Gide, de la Breton la Radiguet, de la Lautréamont la Albert Camus) și îndeosebi al lui Ionesco. Cu toții supuși interdicției în anii Școlii de literatură (excelent evocată de spectacolul lui Răzvan Mureșan, printr-un moment foarte bine susținut actoricește de Miron Maxim și Alexandra Tarce). Despre ei se vorbea în șoaptă la Restaurantul Uniunii Scriitorilor, acolo unde își făcea veacul Sergiu Ponegaru (un rol în care dă deplină satisfacție Matei Rotaru) și unde mesele au avut urechi până către sfârșitul anului 1989. Un restaurant în care tronează favoriții sau favoritele momentului. De notat trimiterile la Nina Cassian sau Maria Banuș.
Ponegaru este pe punctul de a deveni ceea ce se cheamă „un scriitor interzis” (remarcabilă scena întâlnirii lui imaginare, onirice cu „interzișii” menționați câteva rânduri mai sus), este deja nepublicabil și evitat de redactorul-șef al unei gazete literare (în aqua forte portretizat de Cristian Grosu). De abia dacă mai este acceptat de membrii propriei familii (bine jucați de Diana Buluga și Silvius Iorga). Este arestat, trimis la închisoare, supus intimidării de comandantul acesteia care – nu-i așa? – este și el om (câteva apariții excelente marchează Adrian Cucu), devine coleg de celulă cu fostul magistrat (Cătălin Codreanu), fostul ministru (Miron Maxim) și cu un filosof (Petre Băcioiu). Închisoarea aceasta înseamnă în spectacolul în gri al lui Răzvan Mureșan simbolul României rinocerizate care rămâne astfel și după ce stalinismul de tip sovietic este înlocuit cu primele semne ale stalinismului național. Atunci când s-a dat liber la Ionesco. Cu totul remarcabil momentul repetiției la Rinocerii într-un foarte bun pandant cu cel al reprezentării ad-hoc al Cântăreței chele.
Planului realist i se asociază, în spectacol, cel oniric. Acela al întâlnirilor în vis sau în boală cu Cântăreața cheală (Patricia Brad). Care are, în fine, substanță, chip (chiar dacă bandajat), care este aniversată (costume: Ilona Lörincz). Ca un simbol al conștiinței căreia nimeni și nimic nu îi poate interzice dreptul de a se manifesta liber. Chiar dacă pentru asta se plătește câteodată un preț imens. Prețul vieții. Prețul timpului sfărâmat al Poetului.
Teatrul Național din Cluj-Napoca
DESPRE SENZAȚIA DE ELASTICITATE CÂND PĂȘIM PESTE CADAVRE de Matei Vișniec
Regia și decorul: Răzvan Mureșan
Costume: Ilona Lörincz
Cu: Matei Rotaru (Poetul), Cristian Grosu (Redactorul șef), Alexandra Tarce (Mitzi), Adrian Cucu (Comandantul închisorii), Cătălin Codreanu (Fostul magistrat), Miron Maxim (Fostul ministru, Judecătorul), Petre Băcioiu (Filosoful), Diana Buluga (Vera), Silvius Iorga (Soțul Verei) , Patricia Brad (Cântăreața cheală)
Data reprezentației: 21 octombrie 2018
Print