Tudor Costin Sicomaş
Câtă bucurie, câtă mulţumire, să pot observa că, în această mare de corupţie, în acest ocean social absolut unic prin haosul ce îl caracterizează, mai există oameni care se dăruiesc întru totul artei şi, în special, artei spectacolului de teatru. E adevărat, din ce în ce mai puţini, căci fuga după strălucirea banului îi face pe mulţi artişti români să uite drumul frumos pe care au pornit şi să întoarcă privirea spre o altă lume, mai neagră şi mai pătată de „ochiul diavolului”, după cum spune o bine-cunoscută vorbă populară.
Unul dintre lucrurile frumoase care se desfăşoară în teatrul independent, în Bucureştiul anului 2013, este „Drama For The Masses”, un proiect înfiinţat şi coordonat de actriţa Doina Antohi, care semnează şi regia spectacolelor produse. Cea mai nouă premieră a companiei este un spectacol-trailer al „Trilogiei Americane” – o noţiune foarte nouă şi proaspătă apărută în tabloul teatral românesc. Despre ce este, de fapt, vorba? Doina Antohi a realizat un colaj de opt piese scurte americane, pe care le-a reunit într-un spectacol cu numele de „Ce poţi să faci în 10 minute?”. Dar de ce ar putea avea succes un asemenea eveniment spectacular? Răspunsul îl oferă chiar regizorul, Doina Antohi, în programul de sală: „Piesele de 10 minute sunt haiku-ul teatrului american. Prin natura lor, ele sugerează, nu explică, şi depind de metaforă pentru a-şi transmite mesajul. Sunt puternice, precise, ca un fulger, şi rămân întipărite în minte, pentru că spectatorul îşi aduce aminte toată piesa”.
Cu adevărat, cele opt texte – ale căror autori sunt Cathy Celesia, Christopher Durang, Eric Lane, Marc O’Donnell, Nina Shengold, Seth Kramer, Theresa Rebeck şi Wayne Rawley – spun câteva poveşti rupte din viaţa americană contemporană, creând o atmosferă extrem de sugestivă într-un timp atât de scurt. Nici nu este de mirare că apariţia unor asemenea piese a creat o adevărată furtună la finalul anilor 1970 în Statele Unite – publicul era obişnuit cu adevăratele saga, întinse pe parcursul câtorva ore, ale unor O’Neill sau Tennessee Williams, în timp ce aceste mici bijuterii le ofereau răspunsuri hamletiene, uneori, în doar 10 minute.
Şi astfel se întâmplă şi cu spectacolul companiei „Drama For The Masses”. Doina Antohi a avut flerul de a aduna nouă actori foarte tineri, proaspăt absolvenţi sau încă studenţi ai masterului de actorie din cadrul Facultăţii de Teatru a UNATC „I.L. Caragiale” din Bucureşti: Alex Călin, Alina Petrică, Lucian Ionescu, Ana Maria Bercu, Silvana Negruţiu, Oana Puşcatu, Cezar Grumăzescu, Bianca Popescu şi Idris Clate. Unii dintre ei, prezenţi în două sau trei dintre piesele scurte, alţii doar în una – dar toţi formând o sferă de energie, de o unitate mai puţin întâlnită chiar şi în teatrele de stat româneşti.
Fiecare dintre actori reuşeşte să portretizeze câte o tipologie ori o meserie specifice lumii contemporane – şi nu doar din Statele Unite, ci din lumea întreagă. Cezar Grumăzescu (Beţivul) şi Lucian Ionescu (Prietenul lui) formează un cuplu comic de beţivi comentând, mai puţin „politically correct”, categoriile de oameni cu dizabilităţi în „Ştii pe cine urăsc eu?” sau un impresar îngâmfat (Phil) şi un actor disperat (Tom) de a-şi găsi locul în „Contractul”. Vine apoi episodul „Orice pentru tine”, unde Oana Puşcatu (Lynette) şi Bianca Popescu (Jill) dau viaţă unor prietene puse să aleagă între două orientări sexuale – şi actriţele reuşesc acest lucru cu minuţiozitate şi atenţie la detaliile psihologice. Ana Maria Bercu (Elizabeth) şi Silvana Negruţiu (Jem) portretizează două tinere de vârste diferite, dar cu aceeaşi problemă ce le leagă – bărbatul vieţii lor care, pentru prima urma să fie companion, în timp ce celei de-a doua îi este tată. Nu pot omite faptul că, deşi atât de diferite – Ana Maria Bercu are o eleganţă a gesturilor şi a rostirii aparte, iar Silvana Negruţiu este o actriţă colerică, clocotitoare – s-au completat reciproc atât de bine, creând o imagine de un comic fin şi subtil. În „Întâlnire la indigo”, Alex Călin (Murray) şi, din nou, Lucian Ionescu (Max) formează un cuplu de fraţi siamezi, lipiţi în zona şoldului, ce îşi dau o întâlnire amoroasă cu Bianca Popescu (Stella) şi Alina Petrică (Adelaide), două surori cu aceeaşi condiţie medicală ca şi băieţii. Cu toate acestea, finalul neaşteptat, aparţinând parcă de una din scrierile lui Jeffrey Archer, o aduce în prim-plan, din nou, pe Silvana Negruţiu (în rolul Chelneriţei surdo-mute şi sado-masochiste). „Priveghiul” îi reuneşte pe Bianca Popescu (Susan) şi Idris Clate (Marcus), într-un mini-recital mai puţin comic decât cele de până la ei, dar cu un impact emoţional mai puternic. Parcă desprins din filmele cu negri exagerat de credincioşi, Idris Clate aduce în faţa publicul cu forţă, dar şi umor, un personaj ciudat, ambiguu, dar care, până la urmă, reuşeşte să aducă pacea şi împăcarea văduvei îndurerate Susan, creionată de Bianca Popescu cu delicateţe, dar scoţând în evidenţă, pe alocuri, isteria femeii rămase singure. Penultimul text, „Noaptea zombilor” pare a fi scos din contextul unei comedii romantice americane. Alex Călin (Brian) şi Alina Petrică (Linda) duc un dialog înflăcărat despre condiţiile puse de unul sau altul dintre îndrăgostiţii tineri prinşi într-o relaţie. În timp ce ea este obsedată de dansul modern, el are o iubire neţărmurită faţă de filmele cu zombi, aspect ce poate duce, încetul cu încetul, spre distrugerea fericirii celor doi. Dar, ca de fiecare dată, femeia este cea care salvează situaţia şi, cu o voce puternică, Alina Petrică se dezlănţuie într-o sălbăticie de planuri pentru a scăpa de pericolul iminent al morţilor vii, lucru ce îl face pe băiat să îşi reconsidere sentimentele faţă de ea. Încheie spectacolul un moment foarte bine construit, atât actoriceşte, cât şi coregrafic vorbind – meritul din urmă aparţinându-i lui Ştefan Lupu, cel care a semnat coregrafia –, un omagiu adus filmelor lui Quentin Tarantino, intitulat „Variaţiunea Tarantino”. Trei domni, Domnul Mov (Alex Călin), Domnul Fucsia (Idris Clate) şi Domnul Lila (Lucian Ionescu), refac atmsofera sângeroasă, violentă, dar plină de umor a capodoperelor tarantiniene. Iar finalul piesei le pune în valoare celor trei actori talentul de balerini, creând un moment de virtuozitate a mişcării, dar şi extrem de comic.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc scenografia Ancăi Cernea, foarte simplă, dar ingenioasă şi simbolică, în sensul existenţei unei mese şi a unor scaune modulare, care formează un întreg unitar – asemenea textelor şi actorilor – dar care îşi pot desfăşura existenţa scenografică şi de sine stătător. Decorul formează un adevărat cub al lui Rubik, aşa cum şi coloana sonoră aleasă de Doina Antohi – şi coordonată de Bogdan Gheorghiu la sunet şi lumini –, realizată din fragmente celebre de muzică clasică (Mozart, Rossini, Verdi) şi blues (Swing Low, Sweet Chariot) se îmbină perfect între ele, dar şi cu bucăţile teatrale reprezentate.
Pentru o concluzie a spectacolului, consider de cuviinţă că cele mai grăitoare vorbe sunt cele ale regizorului însuşi: „Şi totuşi, ce vreau să sugerez este că, de fapt dincolo de haosul aparent al întâmplărilor disparate la care asistăm şi pe care le trăim, există o legătură, un fir roşu care ne conectează pe toţi. Trebuie doar să-l găsim. Ca rezolvarea cubului lui Rubik”.
DramaForTheMasses, Godot Cafe Teatru şi UNATC prezintă
„Ce poţi să faci în 10 minute?” – un spectacol-trailer al „Trilogiei Americane”
după texte de: Cathy Celesia, Christopher Durang, Eric Lane, Marc O’Donnell, Nina Shengold, Seth Kramer, Theresa Rebeck şi Wayne Rawley
Regia, colajul şi traducerea: Doina Antohi
Scenografia: Anca Cernea
Coregrafia: Ştefan Lupu
Sunet şi lumini: Bogdan Gheorghiu
Foto: Cristi Andrei Petrescu
Concept şi design afiş: Stephen d’Andrea
cu: Alex Călin, Alina Petrică, Lucian Ionescu, Ana Maria Bercu, Silvana Negruţiu, Oana Puşcatu, Cezar Grumăzescu, Bianca Popescu, Idris Clate
O producţie DramaForTheMasses 2013