Tinereţe fără bătrâneţe (fragmente dintr-un jurnal de festival)

Tudor Costin Sicomaş

„Faceţi teatru. Asta vă prelungeşte viaţa. Faceţi teatru. Este elixirul tinereţii fără bătrâneţe”. Sunt vorbe pe care nu am cum să le uit, rostite de una dintre cele mai talentate actriţe românce, Carmen Trocan. Este, de fapt, sfatul dat tinerilor actori amatori, pe cale să devină profesionişti şi care au fost participanţi la prima ediţie a Festivalului-concurs municipal al copiilor „Play Art”. Desfăşurat în weekendul 5-6 mai 2012, evenimentul mi-a prilejuit bucuria de a face parte, pentru prima oară, dintr-un juriu festivalier.

Festivalul „Play Art” este organizat la iniţiativa şi cu dăruirea totală a doamnei profesor Cătălina Ciobanu (profesor de biologie la Şcoala Generală nr. 1 „Sfinţii Voievozi” din Bucureşti), precum şi prin participarea nenumăraţilor copii absolut minunaţi. Ȋncepând de la prunci de clasa a V-a, de doar 11 ani, şi până la tineri liceeni aflaţi în ultimul an de studiu pre-universitar. Bucuria mea a fost cu atât mai mare cu cât am putut asista la câteva spectacole făcute din bucuria şi talentul tuturor acestor mici şi mai mari actori.

Au existat, bineînţeles, şi momente „mai sus” şi, altele, „mai jos” – cum spunem noi în „slang-ul” meseriei teatrale – despre care sunt nevoit să vorbesc (la urma urmei, un jurnal cuprinde şi părţile negative şi impresiile pozitive ale diverselor evenimente). O să încep cu „veştile proaste”. Ȋn prima zi, în sala de festivităţi a Regionalei C.F. Bucureşti, din incinta Gării de Nord, am asistat la secţiunea claselor V-VIII, unde au participat elevi de la şcolile generale 117 şi 1, din capitală. Trebuie să spun că, în afara de un singur spectacol – pe care, într-adevăr, îl pot numi spectacol – şi anume „Prietenie, toleranţă, diversitate” (prezentata de trupa „Amazing” a Şcolii nr. 1 „Sfinţii Voievozi”, coordonată de doamna profesor Cătălina Ciobanu), toate aşa-zisele momente teatrale prezente în ziua de sâmbătă, 5 mai, au fost un dezastru. La acelaşi nivel cu orice serbare – şi nu şcolară, ci de grădiniţă. E de admirat entuziasmul copiilor de a fi pe scenă; aş putea spune chiar curajul, temeritatea lor. Mai este de apreciat şi iniţiativa profesorilor lor de a îi antrena în asemenea activităţi şi de a nu îi lăsa să se risipească în lucruri inutile – cum se întâmplă de atâtea ori cu copiii zilelor noastre, care îşi pierd timpul în faţa calculatorului sau a televizorului. Doar că bunăvoinţă şi iniţiativa nu sunt de ajuns pentru a face ceva cu adevărat valoros şi care să reziste în timp. Domnii şi doamnele profesoare de la numeroasele şcoli implicate în activităţi teatrale ar trebui să ştie că trebuie să colaboreze cu profesionişti – actori afirmaţi ori studenţi la actorie. Este nevoie să existe cursuri de actorie în şcoli, începând încă din clasele primare chiar. Cadrele didactice sunt obligate să deschidă ochii şi să realizeze că această artă a actorului nu îi va face pe copii să aleagă neapărat drumul scenei, dar îi va ajuta pe parcursul vieţii să îşi dezvolte calităţi şi aptitudine pe care, probabil, nu sunt conştienţi că le au. Ca să nu mai punem în discuţie dimensiunea foarte importantă pe care o are actoria în cunoaşterea de sine, în comunicare, în relaţionarea cu cei din jur.

Şi, ca să fac trecerea dintre partea negativă spre cea luminoasă, voi vorbi despre ziua de duminică, 6 mai. Duminică, un final de săptămână perfect pentru mine şi cred că nu numai, ci pentru toţi cei prezenţi în sala de festivităţi a Colegiului Naţional „Jean Monnet”, unde s-a desfăşurat secţiunea de liceu a festivalului. Ȋmpreună cu ceilalţi membri ai juriului – doamna Carmen Trocan, domnişoarele Alina Badea (studentă anul II, arta actorului, UNATC) şi Vera Cociş (studentă anul 3, arta actorului, Universitatea Hyperion) şi foarte tânărul şi talentatul actor Octavian Gabriel Mic – am căzut de acord că a fost o zi nu de festival de teatru liceal, ci de adevărate vizionări de spectacole profesioniste. „Trebuia să cumpărăm bilet pentru spectacolele văzute” – o altă frază pe care nu o pot uita şi pe care a spus-o cu dezinvoltură Octavian, Micul membru al juriului. Şi astfel, ajung să vorbesc despre cele două spectacole câştigătoare ale primei ediţii a festivalului „Play Art”: „O noapte modernistă” – o viziune nouă a capodoperei caragialiene, „O noapte furtunoasă”, în regia lui Victor Ţăpeanu (clasa a 12-a la Colegiul Naţional „Aurel Vlaicu”), cu trupa Sertissage; şi „Google”, spectacolul trupei „OKaua” a Colegiului Naţional „Alexandru Ioan Cuza”, coordonată de actorii Ionuţ Popescu şi Gabriela Bobeş.

Victor Ţăpeanu, un actor în cel mai serios sens al cuvântului, a reuşit să facă din textul lui Caragiale ceea ce nu au reuşit destui regizori consacraţi – să dea un alt înţeles, original şi cu totul inventiv, replicilor şi personajelor din mahalaua Bucureştiului. Jucând dublu rol (Rică Venturiano şi Chiriac), Victor a dezvăluit o faţă necunoscută, dar susţinută atât prin text, cât şi prin alegerile regizorale, a celor două personaje masculine. Un playboy (Chiriac) şi un playboy „wannabe” (Rică) le fac curte unei Vete corpolente, obsedate de telenovele, şi unei Ziţe duble – regizorul mergând pe un personaj dublu, gemene identice, nimfomane, două actriţe cu o corporalitate excelentă; un jupân Dumitrache îngrăşat de bănuielile de infidelitate ale soţiei sale, pe care o adoră şi o doreşte; şi, nu în ultimul rând, un Spiridon cum rar am văzut în vreo montare a „Nopţii” lui Caragiale, un tânăr actor ce a dat nota aceea de comic-ironic, necesară unui spectacol caragialian.

Cât despre „Google” al trupei OKaua, ce să spun. A fost un performance, nu atât un spectacol de teatru. Trebuie recunoscută măiestria coordonatorilor trupei, dar şi a actorilor de a crea un spectacol de dans şi costume atât de susţinut şi închegat. Cu toate acestea, nu consider că a fost o adevărată probă de actorie, ba, mai mult, e un spectacol ce nu cred că îşi avea locul într-un festival de teatru. Nu neg valoarea adevărată a ceea ce s-a petrecut în 60 de minute pe scenă. Dar nu este corect să apară alături de un spectacol ca „O noapte modernistă” – care este un tur de forţă actoricesc şi regizoral – un performance cum este „Google”, pentru că, din start, atenţia privitorilor se va muta asupra celui din urmă care, ca să folosesc o expresie populară, „îţi ia ochii” prin mişcare dusă la extrem şi costume sclipitoare.

Cu riscul să fi fost cam dur în unele aspecte, îmi asum fiecare vorbă scrisă şi rostită, întru facerea de bine şi învierea teatrului românesc cel ce adoarme pe stagiune ce trece!

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.