Să accepți să te naști ca să primești în dar „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”… Basmul lui Petre Ispirescu, cel mai frumos dintre basme și cel mai trist, basmul atipic, basmul despre care Noica avea să scrie că încarnează „sentimentul românesc al ființei”, vorbește, în fond, despre visul dintotdeauna al omului: nemurirea. Cum să facă să șteargă condamnarea la moarte, cu care se naște? Cum să facă să aibă acces la „viața fără de moarte”, la infinit sau la „ființă”, cum ar spune Noica?
După „Amadeus” și „O scrisoare pierdută”, ambele puse în scenă în această toamnă la Teatrul Metropolis, Victor Ioan Frunză montează acum la Teatrul „Ion Creangă” basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Un spectacol recomandat copiilor de peste șase ani, un spectacol teribil de emoționant, cu imagini puternice, după un scenariu propriu. Departe de a fi doar un spectacol pentru copii, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” ascunde multe „comentarii” la realitățile și traumele secolului în care trăim, urmărind evoluția „întru ființă” a omenirii, de la momentul lui „a fost odată” și până astăzi. Victor Ioan Frunză își propune, e evident, o aducere în contemporaneitate a poveștii, în așa fel încât copiii secolului 21, cu un tip de sensibilitate modificată de întregul bombardament mediatic, de tot ce se întâmplă în jurul lor, să aibă reacție la ce se petrece pe scenă. Ceea ce se și întâmplă. În seara în care am văzut spectacolul, în sala de la Teatrul Excelsior unde se joacă „Tinerețe fără bătrânețe…”, lângă mine era un spectacol la fel de frumos ca acela pe scenă. O mulțime de copii fascinați de poveste, toți ceva mai mici de șase ani, fiecare cu o reacție diferită la ceea ce se întâmpla pe scenă, unii privind înmărmuriți și cu mânuțele la gură sau acoperindu-și ochii când Făt-Frumos se bate cu Ghionoaia sau cu Ghenarul, o fetiță aproape plângând de teamă să nu pățească Făt-Frumos ceva, un băiețel cu buzele strânse și pumnișorul încleștat, gesticulând și încurajându-i pe Făt-Frumos și pe calul năzdrăvan să lupte și strigând din când în când „Dă-i! Așa! Distruge-l!”, total absorbit de ce se întâmplă pe scenă. Un alt băiețel, ceva mai mare și mai atent la detalii, întrebându-l te miri ce pe tatăl care stătea lângă el, de ce-și schimbă culoarea cozile cailor, unde zboară caii, de ce au „aripile” de lemn, iar altul comentând sigur pe el: „Mami, uite-l pe Dumnezeu!”.
Și are dreptate, pentru că, într-adevăr, așa își concepe Victor Ioan Frunză spectacolul, lăsându-l pe Sf. Petru îmbrăcat în costum… (interpretat de Adrian Nicolae) să stea așezat pe scenă cât timp spectatorii se așază în sală și să-i urmărească pe toți cu un zâmbet. I se alătură apoi însuși Dumnezeu, interpretat de Alexandru Pavel – un cuplu întâlnit în mai toate basmele românești, aici ușor modernizat, în ton cu vremurile… Sub privirile lor se va petrece toată povestea (prima poveste la care am plâns când eram copil, atunci când mi-a citit-o mama, într-un dormitor dintr-un bloc rece și comunist, într-o zi de toamna târzie, ca acum, lângă un reșou care nu reușea să facă prea multă căldură). Victor Ioan Frunză propune un amestec de dramă și umor bine dozate încă de la primele scene în care frumoasa împărăteasă cu rochie lungă, din trandafiri albi, care i-a făcut pe toți copiii din sală să exclame în cor „Uau!”, e tristă că nu poate avea copii. Uncheșul din poveste, uncheșul din satul vecin, la care împăratul se duce cu împărăteasa lui să caute rezolvare, după ce au apelat la toți vracii și magicienii, devine în spectacolul Teatrului „Ion Creangă” un fel de Einstein comic (interpretat de Andrei Huțuleac), care face un fel de „fertilizare in vitro”, amestecând în eprubete uriașe diverse soluții și „proiectând” un copil cu trăsături cerute de împărăteasă, dar „în limita stocului”, pentru că ochii albaștri sunt pe terminate și părul blond asemenea…
Medicul cu mustăți de Einstein îi avertizează pe cei doi părinți regali că nu vor avea parte de al lor Făt-Frumos, dar nimic nu le poate sta în cale. Iar când vine sorocul, copilul nu vrea să se nască și plânge întruna. Copiii în sală stau cu mânuțele la gură și cu ochii țintă la scenă: „Dar de ce plânge, mami?”. După ce îi promite pruncului „stăpânire lumească”, adică împărății peste împărății și fete frumoase de soție și vede că plânsul nu încetează, Împăratului îi scapă marea promisiune: „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Și copilul tace și se naște.
Urmează anii de fericire care trec ca vântul și ca gândul, iar pe scenă Făt-Frumos crește rapid, de la băiețelul adorabil la tânărul care vrea să plece să caute ceea ce părinții i-au promis, dar nu-i pot da, să-și împlinească menirea pentru care a acceptat să vină pe lume. Carol Ionescu va fi Făt-Frumos care va porni în marea aventură, alături de calul lui năzdrăvan care mănâncă jăratic, interpretat de George Costin. Un cuplu „greu de ucis”, cei doi vor porni spre tărâmul mult visat. Adriana Grand jonglează cu micile miracole vizuale, tava cu jăratic arată apetisant, coada calului năzdrăvan își schimbă culoarea de la roșu fosforescent, la galben, verde și albastru, iar „aripile” mari îi ajung până la mijlocul sălii, stârnind strigăte de bucurie și de încurajare de fiecare dată când George Costin le întinde peste sală.
Sorin Miron, cu același umor bine-cunoscut, o va interpreta pe baba Ghionoaie care vrea să-l păcălească în luptă cu butoaiele de Apă și Putere, iar Nicoleta Hâncu va fi frumoasa Ileana Cosânzeana, fiica ținută în lanțuri de baba cea rea, lanțuri pe care Făt-Frumos le sfărâmă și o ia cu el ca să-i fie Împărăteasă când se va întoarce. Îi pune în mână o clepsidră și o lasă să-l aștepte, până va reveni din ținutul unde nu există moarte… Urmează o nouă luptă cu o nouă creatură, Andrei Huțuleac într-un alt rol, și în cele din urmă cei doi, Făt Frumos și calul lui, vor ajunge pe tărâmul mult visat. O altă planetă, în viziunea lui Victor Ioan Frunză, un spațiu cosmic, de unde pământul cu toate ale lui se vede mic și departe. Acolo, pe Făt-Frumos îl așteaptă un mesaj într-un fel de cutie magică, un radio căruia trebuie să-i prindă frecvența și să asculte instrucțiunile. Victor Ioan Frunză schimbă datele din povestea lui Ispirescu, acolo nu-l așteaptă nici un palat și nici cele trei surori… Doar un mesaj închis într-o cutie vorbitoare. Nu în Valea Plângerii i se interzice lui Făt-Frumos să calce, ci să nu se uite pe Fereastra Dorului… Numai că pe Făt-Frumos al lui Victor Ioan Frunză dorul începe să-l muște imediat ce a ajuns pe tărâmul mult visat. Viteza cu care trăim accelerează și ritmul basmului… Și, în ciuda tuturor avertimentelor, el își va îngădui să-i fie dor. Și dorul îl va pierde, căci într-o clipă, cutia magică va da timpul înapoi, până în copilăria lui, iar vocea va derula rapid evenimentele în sens invers și-ntr-o clipă își va retrăi întreaga existență.
Făt-Frumos trebuie să facă drumul înapoi. Ființa lui tânjește să se întoarcă. Acolo, pe tărâmul mult visat, totul e gol și deșertic, o lume care nu există… Și se întoarce, numai că, din nou, viteza cu care trăim se va dovedi copleșitoare. Totul e o călătorie în timp, Făt-Frumos o va găsi pe Ileana Cosânzeana așteptându-l bătrână, bătrână – o superbă apariție a Alexandrinei Halic. Pământul se va fi umplut deja de zgârie-nori și de oameni cu smartphone, iar Ghionoaia cu pământurile ei s-au transformat de-acum în orașe. Și între timp, fără să-și dea seama, precum cei întorși din cosmos, peste care timpul a trecut altfel, îmbătrânește brusc. La castel nu-l mai așteaptă nimeni. Doar Moartea, închisă într-o ladă veche, care era cât pe ce să moară și ea, dacă mai întârzia puțin…
Finalul trist e schimbat de Victor Ioan Frunză, care-i pune pe cei doi – Dumnezeu și Sf. Petru – să facă o minune. Și brusc, pe scenă se întâlnesc cu toții, Făt-Frumos în toate cele trei ipostaze, Ileana Cosânzeana în cele trei ipostaze, Împăratul și Împărăteasa, cu toții zâmbind și jucându-se fericiți într-o lume a adevăratei „tinereți fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”, a cărei cheie o dețineau, iată, doar Dumnezeu și Sf. Petru.
Foto Adriana Grand
Print