Tineri şi bătrâni – eterna poveste

Nu vreau să cred în prăpăstii. Şi în războaie. Atunci când vine vorba de artă. Spunem mereu vorbe mari, generozitatea o ţinem la butonieră, sacrificiul ne înveleşte noaptea, iar alturismul ne trezeşte dimineaţa. Dar, de fapt, prăpăstiile şi războaiele şi invidiile pe care eu mă încăpăţânez să nu le iau în serios sunt mai adevărate decât vorbele de bine, zâmbetele profesionale pe care te forţezi să le împarţi cu unul şi altul pe care îl dispreţuieşti cu ochi daţi peste cap imediat ce te întorci puţin pentru a zâmbi la fel de profesional următorului.

Această discrepanţă între ceea ce declarăm şi ceea ce credem de fapt este întreţinută artificial. Cei „bătrâni” o iniţiază atunci când ei înşişi îi instigă pe cei „tineri” împotriva altor „bătrâni”, iar cei „tineri” perpetuează un soi de miserupism înfrânt, pe care îl flutură pe post de scuză de fiecare dată când ratează. Stau la umbra călâie a unui „n-am ce face” şi preferă lamentaţia „la bere”, veşnica bere de după orice, pentru care se găsesc mereu şi timp, şi bani, şi suficiente ţigări şi întorc pe toate feţele pe „ăia” de care nu au loc să fie geniali. Cu un infantilism încurajat încă din şcoală, cu o stare de ratare plantată şi crescută cu grijă în sălile de curs, pregătiţi pentru eşec sistematic, tinerii devin mai furioşi decât ar fi cazul pentru un viitor pe care nu sunt încurajaţi să îl construiască, ci să îl deplângă înainte de a fi încercat orice. „Nicio şansă” este deviza şi blazarea îi apasă greu pe umeri, le cocoşează ţinuta, le stâlceşte dicţia, le taie respiraţia, le înceţoşează gândirea, îi sperie de lecturi, îi goneşte din sala de teatru şi, încet-încet, le atrofiază talentul.

De partea cealaltă „bătrânii” se lamentează şi ei. Speriaţi de scurtimea propriului viitor, de timpul care nu mai are răbdare ca ei să împlinească promisiunea de a deveni mari actori, îşi agaţă cum pot mai cu bolduri, mai cu ace de siguranţă titluri de mai mică sau mai mare glorie. Un „maestru” aici, o „mare actriţă” dincolo, un ghiont dat pe stradă între două cucoane şi un „uite-o, dragă pe aia, cum o cheamă?” şoptit, prins din zbor, o doamnă de la „mega” care îţi zâmbeşte mai sincer când te întreabă dacă nu vrei punguţă şi uite-aşa aproape că orice actor care are părul cărunt e un monstru sacru. Şi oricât de profesional le-ar fi zâmbetul exersat, majoritatea „marilor actori de azi” ştiu că mărimea lor e ceva mai mică decât a celor cu adevărat mari. Şi atunci îşi varsă amarul în urechile doritoare de sfaturi şi bârfe ale celor „tineri” care abia aşteaptă să intre în lumea bună. Şi aşa frustrările de „a nu fi avut şansa de a deveni cel care meritai” se stivuiesc cu lopata în cârca celor „mici” care trebuiesc pregătiţi pentru viaţa grea din teatru. Şi aşa cercul se învârte. Şi apoi ne mirăm de ce; de unde atâta lipsă de respect, de unde atâta egoism, de unde atâta pizmă.

Lipsa de repere reale. Lipsa de modele generează acest comportament aberant. Lipsa de valori cu plus. Şi defectul nostru genetic de a vedea mai întâi defectele pe care avem voluptatea de a le amplifica, înaintea calităţilor pe care avem grijă să le diminuăm. Şi „tineri”, şi „bătrâni” ne aruncăm cu roşii în cap unii altora şi dăm vina unii pe alţii – că nu avem loc unii de alţii, că nu suntem generoşi unii cu alţii, că nu ne apreciem unii pe alţii, că nu, că nu, că nu. Dar această stare de silă grea, culmea, îşi are colţurile ei de pace. Excepţiile care invariabil te fac să vezi partea plină a paharului şi să crezi că există, totuşi, şi altceva decât „tineri” gata scârbiţi încă înainte de a pune piciorul pe scenă şi „bătrâni” cârcotaşi care nu se mai dau jos de pe ea. Iar aceste excepţii vin tocmai din partea celor cu adevărat mari, care lucrează cu cei care promit cu adevărat să devină mari. Generozitatea luată de la butonieră şi pusă în practică la repetiţii, în spectacole, în schimburi de experienţă. Tineri regizori care lucrează cu actori nu atât de tineri. Regizori nu tocmai puşti care lucrează în teatre tinere. Distribuţii în care „bătrânii” sunt la fel de tineri cu cei aflaţi la debut. Şi, nu ştiu cum, tocmai produsele artistice ale acestor întâlniri sunt şi de calitate. La fel ca oamenii care le realizează. Cu mai puţini dinţi scrâşniţi, cu fiecare învăţând ce e e de învăţat de la celălalt, curiozitate, respect şi modestie, atât cât e nevoie, şi încredere, şi chef de lucru, şi seriozitate, şi mai puţină bârfă, ranchiună şi ochi daţi peste cap şi zâmbete profesionale.

„Tinerii” şi „bătrânii” sunt două tabere fictive. Unii tineri sunt mai bătrâni decât unii bătrâni care sunt incredibil de tineri. Unii tineri se nasc gata bătrâni, iar unii bătrâni nu încetează să fie tineri niciodată. E falsă această luptă fără nicio miză. Dar există şi e ţinută la foc mic în spatele regretelor spuse la bere sau a nepuţinţelor de pe scenă. Şi ale unora şi ale altora. E nevoie de modele. Nu de cele autodeclarate de la înălţimea unei catedre sau dintr-un ecran. Modelele şi le găseşte şi asumă fiecare. Azi tonul e dat de modelul cu deziluzii şi neîmpliniri care predă lecţia ratării. Dar dacă asculţi mai atent şi treci de vacarmul pe care îl face acest ton strident, încă mai poţi descoperi modelul tăcut care aşteaptă să îţi împărtăşească o lume printr-o singură privire şi cuvinte puţine. La fel cum în orice altă privinţă e vorba doar de alegere şi de răbdare.