În mare parte autobiografică, povestea lui John Osborne din „Priveşte înapoi cu mânie” a trecut prin multe etape de existenţă în jumătatea de secol pe care a străbătut-o până acum. Revoluţionară şi hulită la momentul scrierii ei, a devenit apoi un succes răsunător, ale cărui ecouri se simt şi azi. Azi, când într-o lume a dramaturgiei în care totul se doreşte şocant, dar nimic nu mai şochează, a ajuns să pară un text aproape „cuminte”. Relaţia de cuplu a lui John Osborne cu Pamela Lane, relaţie tumultuoasă, pasională, devoratoare, chinuitoare, tradusă literar într-o poveste care a făcut deja istorie, aşezată peste transformările unei societăţi ce se lupta să iasă din vechile cutume şi pe care „tinerii furioşi” o voiau altfel, la începutul de secol 21 se vede dintr-o altă perspectivă. Iar montarea de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, un teatru care încearcă să se redefinească, tulburat el însuşi de conflicte la acest sfârşit de an, tocmai aceste noi perspective le caută, dar într-un mod deloc ostentativ.
În Sala Studio a teatrului din Braşov, regizorul Vladimir Anton imaginează un spaţiu simplu, un interior intim şi sărăcăcios, de cămin al unor tineri care încearcă să supravieţuiască, un amestec de burghezie scăpătată şi boemie… Un fotoliu, miros de ţigară, ziare – era lumea când încă ziarele existau şi ce parfum interesant aduce cu ea această imagine a bărbatului tânăr care duminica citeşte ziarul –, într-o lume nouă în care ziarele citite aşa, printre aburi de fum, sunt un semn al unei alte civilizaţii, atât de aproape şi atât de departe. Un univers casnic, pe jumătate fals, în care într-o duminică după-amiază ea calcă rufe – întotdeauna calcă rufe duminica după-amiaza –, iar el se plictisește. Ceea ce încearcă Vladimir Anton este o analiză subtilă a vieţii de cuplu ieri şi azi, în epoci diferite, în societăţi diferite, dar care, cumva, deşi lumile se schimbă, rămâne la fel. Ţintind o actualitate intrinsecă a textului, montarea de la Braşov evidenţiază câteva partituri actoriceşti şi vorbeşte puţin altfel despre germenele ce roade relaţia de cuplu. Şi despre (dez)echilibrele din amor, într-o lume care tinde să devină de plastic şi în care este tot mai evident că pentru iubire trebuie să ai curajul „să-ţi mototoleşti sufletul bine călcat”…
La început un fel de „menage à trois”, în care fiecare dintre cei trei protagonişti de fapt îl chinuieşte pe celălalt, povestea aluneca apoi într-o altă direcție. În viziunea lui Vladimir Anton, în fond destul de fidelă textului, spectacolul deschide o discuţie nu atât despre trădare în dragoste, cât despre neputinţa (a se citi „trauma”) de a nu-ţi putea exprima sentimentele, care se întorc împotriva ta cu forţa unui bumerang. Ada Galeş în rolul lui Alison – o creaţie minuţioasă, în care puterea detaliului este esenţială, pentru că spaţiul e foarte mic şi atmosfera se creează pur şi simplu din detalii – realizează mai mult decât o construcţie bine gândită a unui personaj. Realizează un fel de pânză sensibilă de relaţii, conducând subtil destinele celorlalţi în scenă. Are farmec, o forţă a feminităţii care, la momentul la care Osborne scria piesa începea să prindă putere şi care astăzi, într-o lume cu reminiscenţe feministe, aproape că începe să se piardă. Interpretarea ei este vie, puternică, are poezie, actrița se joacă inteligent cu multiplele ipostaze ale propriei feminităţi – copila devenită femeie aproape peste noapte şi care încă iubeşte păpuşile, ca o Nora eşuată într-un alt secol, şi femeia care iubeşte chinuit, fără să ştie să (se) dăruiască până la capăt. Doar după ce trece printr-o dramă absolută… E femeia tributară unui alt timp şi unei alte educaţii, care tinde spre altceva, care visează, care are curaj să se desprindă, dar care face saltul doar pe jumătate. Iar falsa ei inocenţă e surprinsă excelent de Ada Galeş.
Cei doi bărbaţi care îi stau în preajmă şi o iubesc în două feluri atât de profund diferite – Jimmy şi Cliff – primul fiindu-i soţ şi cel de-al doilea prieten, interpretaţi de Bogdan Nechifor şi de Vlad Pavel, amândoi creând partituri fără cusur, sunt de fapt două planete în care Alison locuieşte cu aceeaşi dezinvoltură aproape perversă. Bogdan Nechifor, în Jimmy, creează un bărbat aparent puternic, aparent distructiv, insensibil şi dur, dar care se dovedeşte a fi o victimă a lui Alison. Felul cum jonglează cu cele două ipostaze atât de discret aşezate laolaltă, felul în care lasă să i se vadă latura de băieţel chinuit, care poartă cu el povara unui trecut absurd, felul în care îşi mascheză veşnica tristeţe şi veşnica timiditate în spatele unei obrăznicii acide reprezintă atuul lui. La fel, Vlad Pavel, în rolul băiatului bun, care stă în umbră şi priveşte aproape cu plăcere felul cum li se destramă căsnicia celor doi, el tânjind după Alison, dar incapabil să se ridice la puterea ei de a iubi, conturează un personaj perfect credibil, nuanţat. E bărbatul timid, dar o timiditate din care nu lipseşte laşitatea, în care se luptă două tendinţe: o iubeşte pe Alison, dar n-are curaj să lupte pentru ea pe faţă şi în firea lui se simte în permanenţă aerul ratării. Maria Gârbovan, în rolul prietenei lui Alison, femeia care i-l fură doar pentru o vreme şi doar superficial pe Jimmy, aduce cu ea un aer de boemie falsă, care colorează puţin atmosfera.
Pe scurt, trupa de actori tineri de la Teatrul din Braşov schimbă ceva (fundamental) în ceea ce se întâmplă pe scena acelui teatru. O energie vie, o seriozitate în cercetarea textului şi în studiul rolului, un ceva de care era nevoie de mult… şi o poftă reală de teatru.
Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov
„Priveşte înapoi cu mânie” de John Osborne
Distribuţia: Ada Galeş, Bogdan Nechifor, Vlad Pavel, Maria Gârbovan, Mihai Bica
Regia: Vladimir Anton
Scenografia: Rodica Ştirbu
Print