În fiecare etapă importantă din consistenta lui carieră director de scenă care numără deja, iată, 35 de ani și mai bine, Victor Ioan Frunză a acordat atenția cuvenită literaturii dramatice românești. Nu a făcut-o fiindcă i-ar fi impus-o cineva, nu pentru a fi pe placul nu știu cărei autorități trecătoare, nu l-a interesat să fie trendy, singurul criteriu care a funcționat fiind acela al valorii. Al validității opțiunii repertoriale.
Regizorul a fost preocupat, atras de Alecsandri (Iașii în carnaval) și Caragiale (O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă), de Mihail Sebastian (Steaua fără nume), de comediile (Fata Morgana) și de parabolele dramatice ale lui Dumitru Solomon (Apa), de Mobilă și durere, scriere fundamentală a lui Teodor Mazilu. Nu e mult! veți spune, ceea ce, în bună parte, e adevărat, însă, în cazul lui Victor Ioan Frunză, obsesia cantității a fost constant benefic înlocuită cu aceea de a nu monta orice și, mai ales, nu oricum.
Confirmă ideea de mai sus felul în care Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand au conceput și realizat cu minunata lor Trupă fără nume spectacolul cu nemuritoarea piesă a lui Tudor Mușatescu Titanic Vals. Au făcut-o în urmă cu mai bine de un an în ceea ce aș numi un spectacol-lecție la Teatrul Metropolis din București. Spectacol care a reprezentat un punct de maxim interes în oferta celei de-a XXIV-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru Clasic de la Arad.
De ce spectacol-lecție? Fiindcă tot la fel cum au stat lucrurile în minunata montare a Stelei fără nume regizorul a acordat un credit nelimitat textului. Nu l-a amputat, nu i-a modificat gramatica, nu a dizlocat scene, nu a operat modernizări brutale, nu a optat pentru relocări agresive în contemporaneitatea noastră. A pornit de la premisa că se află în fața unei scrieri fără cusur, din celebra categorie a piesei bine făcute. Că piesei îi este caracteristică organicitatea absolută. Nu a acceptat nici ideea falsă potrivit căreia astfel de capodopere s-ar monta aproape de la sine , că actorii ar face totul, că regizorul ar trebui să se mulțumească pur și simplu cu condiția de director de casting. Ceea ce nu înseamnă însă că nu a avut grijă să întocmească o distribuție foarte apropiată de condiția ideală.
Există în acest spectacol o minuție exemplară a detaliilor. Victor Ioan Frunză a optat pentru ceea ce în naratologie se cheamă viziunea asupra personajelor, fapt ce i-a permis un rafinament al viziunii ironice și critice deopotrivă. Viziune care se manifestă controlat, adică fără tendința de a da de pământ cu eroii ieșiți din imaginația și condeiul lui Tudor Mușatescu. Pe care „i-a făcut oameni” tragedia fericită dorită cu asiduitate de Chiriachița și Dacia. Lucru marcat la modul exemplar de scenografia Adrianei Grand. Cămăruței simple, sărăcăcioase, în care de-abia că își duceau zilele membrii numeroasei familii a minusculului funcționar de la prefectură pe nume Spirache Necșulescu îi ia locul, în următoarele două acte, o locuință somptuoasă (avem de-a face cu un kitsch somptuos deliberat) cu ferestre de tip-hublou care se deschid spre un albastru-marin. Traian și-a botezat calul „Titanic”. Iar Decebal, când nu face victime printre orătăniile megieșilor, se joacă cu macheta unui vaporaș. Kitschul se regăsește în vestimentația îmbogățitelor Chiriachița, Dacia, Miza. Bijuterii, accesorii, peruci, pantofi. Parcă cel mai exploziv se manifestă kitschul în cazul Mizei, cu toate că, în respectivul caz, iarăși își spune cuvântul atenția la nuanțe. Căci Nicoleta Hâncu a creat personajul la jumătatea distanței sau, mai corect spus, la trei pătrimi distanță între înțelepciunea lui nenea Spirache și parvenitismul, răutatea, vulgaritatea Daciei Necșulescu. Cărora le dau expresie jocul policrom al Mirelei Zeța, respectiv Alin Florea. Sorin Miron realizează în Chiriachița un travesti de zile mari.
Avem în fața ochilor o bătrână uscățivă, cocârjată, expertă în priviri răutăcioase, profesionistă a veninului comportamental care, pe neașteptate, devine dinamică atunci când vine vorba despre bani și numărul acestora, de parvenire, de consolidarea poziției pe scara socială, ori de anihilarea adversarului. Remarcabil simțul măsurii de care dă dovadă Corina Moise în elaborarea personajului Gena. Nimic lacrimogen, nimic dulceag, din contră. O fermitate a demnității. Fapt care nu exclude însă nicidecum emoția, ajunsă la cote maxime în scena întâlnirii finale dintre ea și Petre Dinu, un rol rezolvat cu profesionalism și echilibru de Alexandru Pavel. Concentrate de umor, ironie și sarcasm sunt evoluțiile lui George Costin (căpitanul Stamatescu) și Adrian Nicolae (Rădulescu-Nercea), exact ceea ce trebuie fac Codrin Boldea (avocatul Procopiu), Andrei Redinciuc (Un vecin ca toți vecinii), Ariana Presan-Miron (Doica), Sorin Flutur (Un fotograf ca toți fotografii), Maria Pentelie (Maria, fata din casă) și Voicu Aaniței (Starostele Politică). În distribuție complementară sunt desenați de Carol Ionescu (Traian) și Andrei Huțuleac (Decebal) cei doi fii ai familiei Necșulescu.
Teatrul Metropolis din București
TITANIC VALS de Tudor Mușatescu
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Scenografia: Adriana Grand
Cu: Alin Florea (Spirache Necșulescu), Mirela Zeța (Dacia Necșulescu), Sorin Miron (Chiriachița), Nicoleta Hâncu (Sarmisegetuza), Corina Moise (Gena), Carol Ionescu (Traian), Andrei Huțuleac (Decebal), Alexandru Pavel (Petre Dinu), George Costin (Căpitanul Stamatescu), Adrian Nicolae (Rădulescu- Nercea), Codrin Boldea (Procopiu), Andrei Redinciuc (Un vecin), Ariana Presan-Miron (O doică), Sorin Flutur (Un fotograf), Daria Pentelie (Maria), Voicu Aaniței (Starostele politic)
Data reprezentației: 18 noiembrie 2018
Print