Când intri în sala de la Centrul Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” (de pe strada 11 Iunie – de reţinut!) pentru spectacolul lui Victor Ioan Frunză după celebra „O noapte furtunoasă” a lui Ion Luca Caragiale, ai în faţă, în penumbră, spaţiul de joc aparent compozit, o treime, în dreapta, fiind ascunsă de o perdea. La vedere, în faţă, un covor de un roşu pregnant, evident manufacturat la război, undeva, la ţară, şi două becuri ale căror abajururi sunt două târne. De undeva cântă o muzică nemţească din jurul primului război mondial (să-l credem pe cuvânt pe regizor: suntem la 1900, în Bucureşti! – prea devreme pentru a fi vocea Marlenei Dietrich, dar aducând cu ea). De unde şi care să-i fie rostul (căci va înceta definitiv imediat ce începe spectacolul)? Să facem puţină istorie (notând anul 1900, chiar Victor Ioan Frunză ne impune logica operaţiunii): premiera spectacolului cu „Noaptea furtunoasă” a avut loc, la Bucureşti, la 18 ianuarie 1879 (fluierături, huiduieli, gvardia şi vâna naţională ofuscate rău, Caragiale mai-mai să fie bătut măr), aşadar la douăzeci de ani de la Unirea Principatelor. Cu nouăsprezece ani înainte de anul propus de regizor pentru localizarea spectacolului său, România devenea regat de sine stătător, încoronându-şi Regele. Spectatorul care intră acum în sala din strada 11 Iunie, trăieşte la douăzeci şi cinci de ani după decembrie 1989. Aşadar, în toate trei variantele suntem după circa douăzeci de ani de la un eveniment care, cel puţin teoretic, marchează o transformare absolută. Problema este cum arată prima generaţie împinsă în încălţămintea metamorfozei şi ce mai rămâne după ea. O ştia/vedea Caragiale, o ştie/vede Frunză şi noi aşijderea (cei care nu huiduim şi nu ţinem să administrăm corecţii fizice artiştilor, vreau să zic…).
Aşadar, de unde se aude melodia nemţească? Cel mai probabil de la „Iunion”, iar intrarea personajelor înseamnă cenzurarea imediată a minimalului element civilizator (putem dezvolta, de aici, amuzante coincidenţe, şi diacronice, şi sincrone, de la Iunion la European Union şi de la neamţul civilizator Carol I până mai încoace; amuzante coincidenţe, dar reale prezenţe – atâta doar că şurubul neamţului, fie el şi muzical, nu prea se-nvârte pe filetul mioritic…).
După planul auditiv, cel vizual intră în deplină lumină. Adriana Grand construieşte, cu o minuţie specială, un ambient de-a dreptul romanesc. După cunoscutul dialog Titircă – Ipingescu, perdeaua din dreapta este dată la o parte pentru a lăsa la vedere „domeniul” Vetei: maşina de cusut, în fundal, în faţă o probabilă troiţă, între ele o mare de saci. Binaua e în curs, la exterior (pe geam se vede schela, chiar afară din clădire), în interior se aşteaptă încheierea mutării. În dreapta şi în stânga fundalului, două probabile fresce, din care, estompat, se mai vede ceva-ceva: în dreapta un sfânt, în stânga, o posibilă domniţă de tablou votiv. Aşa citit decorul, lucrurile se leagă într-o logică cruntă, dar acoperită perfect şi în istorie şi, din păcate, şi în imediata contemporaneitate: proaspeţii potentaţi (Titircă, Ipingescu şi Chiriac au uniforme de guardie civilă nou-nouţe), nu demult veniţi de la ţară cu covoare, ştergare, troiţa din colul uliţei şi ce-or mai fi având prin muntele de saci buni pentru tăvăleli sexuale, „noua clasă”, prin urmare, a intrat pe teritoriul celei vechi cu tot cu credinţele (sfântul din dreapta) şi fiinţele ei rafinate (personajul feminin din fresca din stânga pare, de la o distanţă convenabilă, mai degrabă un înger ori o zână dintr-un basm ca istoria care a fost şi s-a tot dus). Când binaua se va fi încheiat, se poate paria că frescele vor dispărea cu totul sub decoraţiuni din care deja avem o răpire din serai şi un ştergar cu îndemnul „Iubire şi frăţie între voii” (sic!).
Îndemn trimiţând nu atât la dreptatea şi frăţia paşoptiştilor (deşi nu uitaţi că, în contemporaneitate, suntem pe strada 11 Iunie), cât la „rivuluţia” cine ştie cărei Miţe Baston (Miţe, Ziţe, Didine ori cum mai vreţi, Caragiale şi aici e inepuizabil). Aşadar la o lume violentă al cărei „vitrion”, ploieştean ori englezesc, cu siguranţă sperie, dacă nu chiar arde. Până una-alta nu ochii, ci bătăi repetate singurei ţinte disponibile, Spiridon cel ţinut într-un soi de sicriu vertical, într-o ladă în care acesta fumează, îşi plânge necazul şi se masturbează pe fond de sexualitate patronală, ladă împodobită cu fotografii XXX belle-époque, Spiridon cel cotonogit la propriu cu Sfântul Nicolae, cu, adică, o icoană, pesemne şi ea moştenire din anterioara ipostază socială a lui Titircă.
O pendulă veche asigură marginile temporale ale poveştii grăbite şi în acest fel: de la 9 sau 10 seara până la miezul nopţii, în trei ore narative (una şi jumătate de spectacol), Victor Ioan Frunză realizează desenul unei întregi şi teribil de zdruncinate societăţi, repetitive până la saţietate, dar asupra căreia şi regizorul şi dramaturgul aplică reţeta lui ridendo castigat mores.
În ordinea avansului întru mitocănie, locul soft îl ocupă, desigur, Veta şi Spiridon. Şi Nicoleta Hâncu şi Sorin Miron ating superlativul performanţei în construcţia acestor personaje: o nimfomană în lipsă de alte soluţii şi o victimă a poziţiei sociale, dar care, cine ştie… Nu de alta dar, la un moment dat, după ce fumează pe ascuns împreună, Veta îl mângâie pe băiatul în casă, cântărindu-i probabil, potenţialul. E de crezut că şi Chiriac tot cam aceluiaşi tratament îi fusese supus până când… De acum însă, acesta (foarte bine conturat şi cântărit de George Costin, între patetism gros şi brutalitate abrazivă), are drepturile câştigate ale celui luat deja „tovarăş la parte” de către jupân, fie şi în sens erotic (o apropiere de „Maidanul cu dragoste” nu e inutilă) şi civic, cum ar demonstra-o eşarfa tricoloră pierdută prin patul de saci al Vetei. Tricoloră e şi vesta ipistatului (Adrian Nicolae), alter ego al lui Dumitrache Titircă (Alexandru Pavel), doi stâlpi alcoolizaţi ai societăţii (evident nici ea prea trează), cântând după nenumărate ţuici, ca la cenaclul lui Păunescu, ambii de o marcată voluptate a ferocităţii. Brutalitate în loc de sexualitate, lucru obişnuit, ca să zic aşa, la Caragiale, de unde şi triunghiul amoros, aici în varianta lui de mahala. Varianta high society îi avea, de pildă, protagonişti pe Trahanache, Zoe şi Tipătescu. Alte măşti, acelaşi chip, în fond.
Pregătirea, sub semnul sexualităţii dezlănţuite, a intrării lui Venturiano (Andrei Huţuleac dozează excelent monologul, dar şi aproximarea „neînţelesurilor” furtunoasei nopţi) dă startul unui vortex comic de zile mari. În final, la miez de noapte, după ce toată lumea dispare, Titircă şi Chiriac încep un soi de luptă mută şi crâncenă, nu duşmănoasă, ci sub semnul unui soi de defulare programată, motiv în plus de contextuare alături de „Scrisoarea pierdută” şi de romanele lui G. M. Zamfirescu.
Bizar acest spectacol al lui Victor Ioan Frunză, în egală măsură perfect aşezat în momentul istoric sugerat de Caragiale, în cel decis de regizor şi, totodată, de o contemporaneitate aproape înspăimântătoare. Contemporaneitate de care râzând ne-am despărţi. Dacă am fi lăsaţi în pace. De noi înşine.
Centrul Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”
„O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Decorul și costumele: ADRIANA GRAND
Distributia:
Dumitrache Titircă zis „Inimă-rea”, patron: ALEXANDRU PAVEL
Nae Ipingescu, polițist: ADRIAN NICOLAE
Chiriac, vânzător, sergent în Gardă: GEORGE COSTIN
Spiridon, ucenic în casa lui Titircă: SORIN MIRON
Rică Venturiano, arhivar, student, jurnalist: ANDREI HUȚULEAC
Veta, consoarta lui Dumitrache: NICOLETA HÂNCU
Zița, sora ei: MARCELA NISTOR
Ghiță Țircădău, fostul soț al Ziței: CAROL IONESCU
și câinele Yoshi, în rolul lui însuși
1h 40’ fără pauză
Spectatorii sub 16 ani nu au acces!
Foto Adriana Grand
Print