Există la ora actuală în București o mulțime de spectacole a căror calitate se situează undeva între sus și jos, producții care nici nu impresionează prin valoare, nici nu oripilează prin lipsa de valoare, nici nu șochează din punct de vedere emoțional sau artistic, dar nici nu rămân fără mesaj. Este, poate, un semn de normalitate. În viața teatrală a oricărei capitale există destule astfel de producții, plasate în spațiul acela aparent sigur, stagnant, dintre extreme.
O astfel de creație este și „Nebun din dragoste”, la câteva luni de la premieră. În toamna anului trecut Naționalul bucureștean își inaugura noua sală Atelier cu montarea lui Claudiu Goga după textul bine-cunoscut al lui Sam Shepard, dramaturg notoriu, însă rar, foarte rar, abordat de regizorii românii, dramaturg de forță, la care dramele omenești cer timp să se arate în fața spectatorului, cer ritm și să se desfășoare cu sens în spațiul scenic. O astfel de dramă, cu evidente ecouri din teatrul antic și hybris-ul lui este și „Nebun din dragoste”, un spectacol care se situează la același nivel la care se plasează, de exemplu, „True West”, tot de Sam Shepard, montat la Teatrul Nottara de Alexandru Măzgăreanu. Premisele sunt promițătoare, povestea prinde contur, atmosfera (vitală în ambele cazuri) se încheagă, și totuși… mecanismul merge opintit.
De data astea, suntem în fața unei povești despre interdicția morală și suferința pe care o provoacă ea. Un el intră într-o casă de undeva, nici nu contează de unde, unde prezența lui e un șoc pentru ea. El, fugarul, se întoarce dintr-un trecut chinuitor în viața ei. La început, tatonare și ironii îmbibate de reproșuri, de frustrări, de resentimentul ce se naște când dragostea n-a murit, dar nici nu s-a împlinit. Apoi, luptă între sentimentele rănite. După aceea, un fel de capitulare în fața unor sentimente mai puternice decât glasul rațiunii. Într-un spațiu închis, obscur, îmbâcsit și precar, în care parcă nu se poate respira în voie (datorat scenografului Ștefan Caragiu), un bărbat parcă se întoarce la locul crimei. Există oare și o crimă? Dacă ea înseamnă încălcarea legilor firii, atunci există. Reproșuri, tăceri de îndrăgostiți pătimași, care și-au lăsat în urmă iubirea ce acum îi prinde însă din urmă, tachinări afectuoase, familiaritate ce trădează un trecut comun, gelozie greu de stăpânit, vorbe de femeie părăsită și priviri de bărbat care nu merită, dar primește. O relație toxică, o legătură viciată se simte din primele minute ale spectacolului.
Nu trece mult și ce era nespus începe să prindă contur. Zbaterea merge mai departe, ura-dragoste se arată printre îmbrățișări și răzgândiri de la o clipă la alta, trecutul domină prezentul aparent de neînțeles. Din pânza țesută se ghicește o întâmplare nepermisă, o graniță trecută fraudulos. Granița aceea spre teritoriul interzis a fost trecută cândva, în adolescență, de îndrăgostiții Eddie (Gavril Pătru) și May (Diana Cavallioti). Se întâmpla înainte de a se prăbuși lumea, adică înainte de a afla că sunt frați vitregi.
Din păcate, e foarte posibil ca spectacolul de la Național să vă pară, cumva, o telenovelă. Și, desigur, nu povestea e de vină că vă trimite cu gândul la referințe triviale din lumea înconjurătoare și cultura ei de masă. De vină, dacă putem spune așa, e lipsa de reglaj a mecanismului scenic. Și Gavril Pătru, și Diana Cavallioti, și Mihai Călin (în rolul prea vag conturat al unui tată prea vag schițat în nehotărârea lui, în neputința lui, în slăbiciunea lui iresponsabilă și profund egoistă) își fac treaba, dar atât. Cu alte cuvinte, toate piesele funcționează, și totuși, mecanismul se opintește. Există un crescendo, o amplificare a tensiunii, un parcurs spre un punct culminant pe care însă regia nu numai că nu îl punctează, ci nici măcar nu-l conturează. Spectacolul merge repede, prea repede înainte, starea se pierde parcă în starea imediat următoare, caracterul static al piesei cere un conținut emoționat puternic pentru ca povestea să treacă la public, numai că, el neprimind acest conținut, spectacolul se alege cu destule momente moarte, ceea ce face ca o oră și jumătate să pară mult mai mult.
Cum mi se pare puțin probabil ca strategia regizorală să fi urmărit diluarea sensurilor și a stărilor, rămân un spectator nedumerit. Așadar, diluare în loc de concentrare, risipire în loc de intensificare. Apăsarea ce pluteaște deasupra damnaților din scenă, semiobscuritatea îmbâcsită în care se se zbat, inerția care-i domină par doar efectele unei strategii tehnice. Altfel spus, adevărul lor nu ajunge la spectator și general umanul din piesă se rătăcește într-o poveste, deși ar trebuie să fie aproape de spectatorul de azi, se încăpățânează să rămână departe de el. Deși interesat dintotdeauna de teatrul psihologic, de data asta regizorul Claudiu Goga nu a șlefuit destule momente scenice, nu le-a lăsat nuanțele să se așeze și, de aici, impresia de neterminat. Trista poveste a lui Eddie și May, dar și a tatălui lor, fantoma fără viață care nu se lasă dusă din scenă, își ratează astfel ținta, aceea de a-i prilejui spectatorului o interogare a conștiinței și de a crea premisele unei dezbateri, măcar a uneia cu sine însuși. Iar povestea rămâne doar o poveste din exteriorul tău, care ți se șterge din minte la câteva minute după ce se încheie spectacolul. Și chiar ar fi meritat mai mult.
Teatrul Național Ion Luca Caragiale București
„Nebun din dragoste” de Sam Shepard
Regia: Claudiu Goga
Decoruri: Ștefan Caragiu
Costume: Liliana Cenean
Muzică: Valentin Luca
Distribuția:
Eddie: Gavril Pătru
May: Diana Cavallioti
Bătrânul: Mihai Călin
Martin: Ioan Andrei Ionescu
Figurația: Camelia Moise
Print
Ai dreptate!