Tompa Gábor: Mai avem șansa să intervenim în propriul destin?

@Biro Istvan

Sunt 28 de ani de când Tompa Gábor manageriază Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale, care are loc o dată la doi ani, este Festivalul Internațional de Teatru „Interferențe”, ajuns la cea de-a VI-a ediție. De fiecare dată, programul festivalier cuprinde spectacole din toate colțurile lumii, în diferite limbaje teatrale, fiecare având un specific și o particularitate care ajută publicul să compună o imagine de ansamblu cât mai bogată în sensuri. În 2018, teatrul vorbește mult despre Război, aceasta fiind și tema ediției din acest an, de curând încheiată.

Spre final de Festival, am discutat cu Tompa Gábor despre starea de alertă în care ne aflăm permanent și care pulsează tot mai alert către noi, generând frică, angoasă, dezumanizare. Dincolo de lucrurile pe care nu le contestăm și despre care nici măcar nu vorbim, teatrul ne provoacă la dialog, la cunoaștere, la „împreună”.

Suntem la „Interferențe” 2018. Care este freamătul Clujului în Festival?

E o întrebare bună, pentru că orașul se pregătește de Centenar, dar, în același timp, există și o nemulțumire față de situația actuală din țară. E vremea care se va schimba ușor și sunt cei 100 de ani trecuți de la sfârșitul Primului Război Mondial, care ne-au prilejuit subiectul acestei ediții: Războiul. A fost, este, va rămâne și își dorește să fie un festival al tuturor clujenilor. Și de această dată, se întâlnesc aici mulți spectatori clujeni, care altminteri nu prea au ocazia să discute.

Așadar, aici putem fi împreună

E unul dintre principalele scopuri al acestui festival: să genereze și să încurajeze dialogul și reluarea dialogului uitat, pentru că trăim într-o lume în care discursurile au devenit atât de mult ideologizate, încât divizarea acestei lumi este aproape simptomatică. Lumea e divizată în extreme în care oamenii nu se mai ascultă; avem discursuri paralele, monologuri paralele, în care nu se mai apleacă nimeni spre subiect, spre adevăr sau verificabilitatea unei informații, ci se atribuie unei părți și în acest context este judecat ca fiind fals sau adevărat, nociv sau imediat acceptat ca enunț-axiomă. Atunci, teatrul are responsabilitatea, rolul, dar și puterea de a-i aduce la un loc pe acești oameni care pot încerca un sentiment de solidaritate, de compasiune, de înțelegere. Toate fiind posibile numai pe calea dialogului.

Forma asta de compasiune, posibilă doar la teatru, poate să fie o armă cu care să combatem acest război?

E o întrebare foarte grea pentru că teatrul nu poate schimba, din păcate, această lume mult manipulată și în care cetățeanul simplu e din ce în ce mai derutat și din cauza faptului că vede știri contradictorii, informații foarte superficiale și greu de verificat. Este împins într-o lume virtuală de care devine tot mai dependent. Marea întrebare care se pune și în timpul acestui festival este dacă mai avem șansa să intervenim în propriul nostru destin, în propria noastră viață, dacă avem un cuvânt de spus?

Teatrul nu poate schimba, din păcate, această lume mult manipulată și în care cetățeanul simplu e din ce în ce mai derutat și din cauza faptului că vede știri contradictorii, informații foarte superficiale și greu de verificat. Este împins într-o lume virtuală de care devine tot mai dependent. Marea întrebare care se pune și în timpul acestui festival este dacă mai avem șansa să intervenim în propriul nostru destin, în propria noastră viață, dacă avem un cuvânt de spus?

Și ce credeți?

Cred că dacă deconstruim tot ce se întâmplă la scară mare, în sensul că încercăm să analizăm propriul nostru rol sau să facem o riguroasă auto-analiză cu ce putem contribui, ce am făcut sau care ar fi responsabilitatea noastră personală, nu ne mai putem exclude din poveste. Nu mai putem arăta cu degetul că e un sistem care este responsabil sau că sunt alții. Întotdeauna ne excludem pe noi. Marea responsabilitate e să vedem că suntem cu toții parte din această lume globalizată, că orice se întâmplă – fie că e vorba de un conflict de război, fie că e vorba de migrație sau de terorism – totul se întâmplă cu noi. Nu putem spune că e la 300 de kilometri sau pe un alt continent. Totul se întâmplă cu noi și cred că dacă încercăm să-l auzim pe celălalt și să inițiem cât mai multe dialoguri pentru a ne înțelege mai bine, pentru a ne apropia mai mult, atunci avem o șansă să ajungem la o anumită solidarizare.

Ne dorim cu adevărat o astfel de apropiere?

Există semne de acest gen, numai că pericolul este că imediat ce se naște un nucleu, un grup de oameni solidari, care monopolizează, devin niște mișcări activiste. Tot ce este activism nu are șanse să rămână la o scară umană. Fie că e vorba de pacifism, de feminism, de protecția mediului înconjurător – în momentul în care devin doar mișcări ideologice și nu facem altceva decât să trăncănim despre ele, mai degrabă ne ocupăm de altceva: de vehiculele care emit gaze nocive, plantăm un pomuleț, udăm florile, deschidem fereastra la ora cinci dimineața, ne plimbăm, facem zone pietonale și verzi etc. Sunt tot felul de lucruri care, ca în teatru, se leagă de o acțiune pe care fiecare ar putea să o facă. Nu se poate exclude nimeni de sub această analiză și reconsiderare a ceea ce putem face pentru că trăim într-o lume manipulată de interese financiare, de profit ca singurul Dumnezeu – eu nu am auzit niciun miliardar care să zică „ajunge, nu mai vreau mai mulți bani”. Inegalitățile sunt atât de mari și este absurd pentru că s-ar putea rezolva multe lucruri cu ușurință, de la foamete la exodul acesta din scenarii de război. Totul este o înscenare realizată, se pare, de o elită financiară mondială, aflată chiar deasupra statelor și a guvernelor, care vrea să își prelungească la infinit această dominație. Iar teatrul, punând întrebări sau prezentând unele fenomene, aducând aproape, într-un spațiu imediat fizic, în care contactul cu publicul este viu, poate că reușește să provoace această revelație a trezirii la realitate și la o contemplare a fiecărui spectator despre posibilitatea de a face ceva. Nu știu dacă mai mult de atât, dar cred că sunt importante dialogul, întâlnirea și întrebările care pot fi puse.

Și atunci cu ce tip de război ne confruntăm de fapt?

În primul rând, ne confruntăm cu o stare în care probabilitatea sau posibilitatea distrugerii întregii omeniri și a lumii înconjurătoare nu mai este în fața noastră, în timp, ci lângă noi, în spațiu. Ajunge un buton apăsat într-un moment de necontrolat, de furie și se declanșează o catastrofă la scală nemaivăzută. Unii spun că tocmai această situație, acest pericol iminent face ca lumea să fie mai echilibrată și mai sigură; dar nu cred în acest lucru. Pentru că s-a dovedit de-a lungul istoriei că omul n-a învățat prea mult și nici nu a evoluat prea mult din punct de vedere moral, ci dimpotrivă. Au evoluat tehnologia, știința, dar știința n-a rezolvat marile probleme ale existenței umane. Știința întotdeauna a fost cu două tăișuri și, din păcate, istoria ne arată că toate cuceririle științifice au fost folosite prea mult, deci balanța înclină spre nociv, mai mult spre rău decât spre bine, cu toată admirația către acele minți care au reușit să aducă progresul. Dar există această problemă de conștiință umană, a omului social, omul-parte a societății și una dintre cele zece porunci, iubirea față de aproapele. Ei, aici suntem mult, mult datori cu toții.

Apropo de asta, duce războiul la o formă de însingurare?

Duce la o alienare și la o atmosferă de frică. Frica nu este un sfătuitor bun, ci un teren în care personalitatea umană se închide, nu se poate manifesta. Duce la o frustrare, la o oprimare a sentimentului de libertate și a expresiei personalității, duce la depersonalizare. Care este surprinsă în multe opere de artă de-a lungul acestor sute de ani, începând de la Guernica și până la operele cinematografice, teatrale, la absurd – spre exemplu, dramaturgia lui Ionescu –, care în mod indirect, tratează descompunerea gândirii și a acțiunii, a gesturilor umane, uniformizarea, depersonalizarea individului sau dramaturgia lui Beckett, care discută drama în perspectivă post-atomică. Sigur, omul este într-un fel o ființă care tinde spre însingurare, din cauza faptului că genetic vorbind, există și o singurătate benefică, care permite întoarcerea către sine, interiorizarea, cunoașterea de sine. Acestea sunt importante pentru a încerca să ne auto-analizăm mai mult, să ne cunoaștem mai bine și în acest sens să aducem spre celălalt tot ce e mai bun în noi. Acum vorbim despre utopii…

Au evoluat tehnologia, știința, dar știința n-a rezolvat marile probleme ale existenței umane. Știința întotdeauna a fost cu două tăișuri și, din păcate, istoria ne arată că toate cuceririle științifice au fost folosite prea mult, deci balanța înclină spre nociv, mai mult spre rău decât spre bine, cu toată admirația către acele minți care au reușit să aducă progresul. Dar există această problemă de conștiință umană, a omului social, omul-parte a societății și una dintre cele zece porunci, iubirea față de aproapele. Ei, aici suntem mult, mult datori cu toții.

Ați vorbit mai devreme despre frică. Credeți că lipsa noastră de reacție vine dintr-o frică?

Vine din mai multe motive. E și frică, e și o resemnare ciudată, e și o renunțare care, din păcate, se regăsește chiar și la nivelul generației mai tinere. Iată un alt motiv care declanșează un fenomen de migrațiune continuă – nu vorbesc numai de aceia care chiar au fost nevoiți pentru a supraviețui și a-și salva viețile să lase totul în urmă, dar și de părăsirea spațiului natal pentru a încerca altceva sau a te îndepărta puțin. E foarte interesant că oamenii nu se mai pot orienta în politicul de astăzi și, deși eu nu urmăresc sondaje și nu știu procentaje, cred că există un mare procentaj de cetățeni care doresc o viață armonică, echilibrată, normală, în care să aibă posibilitatea de a trăi decent acasă. Și aceștia, după multiple încercări, renunță și se aventurează de multe ori într-un necunoscut care nu le va aduce neapărat îmbunătățirea condițiilor materiale. Cred că și latura spirituală trebuie avută în vedere pentru că orice imigrant devine o persoană care poartă conștient sau inconștient o rană în ceea ce privește despărțirea – vedeți, suntem într-o lume globalizată, dar cred că rădăcinile sunt importante și nu le putem tăia, chiar dacă vrem, cu forța.

În urma celor 16 spectacole din țări diferite văzute aici, credeți că suntem diferiți ca popor? Avem temeri comune, scopuri comune?

Cred că avem diferențe și diversități care sunt foarte importante, dar trebuie să recunoaștem că la urma urmelor, aparținem aceleiași specii și că suntem predestinați să conviețuim, să trăim împreună, să ne respectăm și să ne bucurăm de o viață comună, în care fiecare dintre noi trebuie să aibă șanse și drepturi egale la tot ce poate obține specia umană.

Oare am reușit să mai spargem din prejudecățile pe care uneori le acceptăm involuntar?

Cred că am făcut unele progrese, dar și regrese. Am făcut progrese în ceea ce privește anumite prejudecăți, dar am creat și prejudecăți noi. Prejudecățile noi sunt ajutate de multe ori și de aceste mișcări, manipulări de către media actuală, pentru că în momentul în care ceva apare într-un ziar sau pe Internet, începem să judecăm ca un fel de tribunal militar care dă o sentință imediat, nemaifiind interesați de verificabilitatea unei informații sau de acest fact-checking, de conținutul de adevăr al unei afirmații făcute. Din cauza asta, se pare că există o contopire nefericită între anumite acte curat abuzive sau pecetluirea unei personalități sau a oricărei persoane și acuzarea lor cu unele fapte pe care eventual nu le-au comis. Parcă a dispărut din discursul contemporan prezumția de nevinovăție până la dovedirea contrariului, ceea ce mi se pare că este un stâlp, unul dintre principiile pe care se bazează democrația.

Cred că am făcut unele progrese, dar și regrese. Am făcut progrese în ceea ce privește anumite prejudecăți, dar am creat și prejudecăți noi. Prejudecățile noi sunt ajutate de multe ori și de aceste mișcări, manipulări de către media actuală, pentru că în momentul în care ceva apare într-un ziar sau pe Internet, începem să judecăm ca un fel de tribunal militar care dă o sentință imediat, nemaifiind interesați de verificabilitatea unei informații sau de acest fact-checking, de conținutul de adevăr al unei afirmații făcute.

Mai este teatrul un limbaj universal? Spre exemplu, ultimul spectacol montat de Nekrošius la Klaipėda Drama Theatre din Lituania, „Sons of a bitch”, are foarte multe referiri la poporul lituanian. Cu ce reușim noi, ceilalți, să rezonăm într-un astfel de spectacol?

În primul rând, cred că poezia scenică ne atinge într-un fel, chiar dacă nu putem să ne conectăm direct la anumite mituri, obiceiuri, superstiții, legende prezentate în acest spectacol. Ne putem racorda foarte tare la conținutul uman, la simbolurile care se folosesc, la poezia spațiului, la această latură sacră a spectacolului, în care avem un personaj care vine cu un buștean pe care îl cară tot timpul ca pe un fel de simbol al păcatelor sale, de care nu se poate despărți, dar și fără de care nu poate trăi, pentru că e vorba de slăbiciunea omului pe care trebuie să ne-o asumăm. Poate că în spațiul nostru cultural, dorințele oamenilor sunt niște lucruri existente. Altfel e la budism – ei vor să ajungă dincolo de dorințe, iar când ajungi acolo s-ar putea să poți coborî sub personalitatea proprie și să poți vorbi cu divinitatea. Dar asta e o altă filozofie, altă concepție, altă viziune asupra lumii. Aici e și un ciclu de viață și de moarte care ne atinge, alternanța iad-rai, iertarea… sunt atâtea motive care sunt prezentate într-un mod foarte poetic, într-un limbaj atât de autentic și de personal, încât nu cred că putem să evităm sau să nu ne lăsăm influențați de ele. Cred că unde spectacolul funcționează este planul emoțional și planul de semne pe care le folosește Nekrošius într-un mod consecvent, dar și ambivalent. Cred că în mintea fiecărui spectator se nasc și spectacole paralele cu ceea ce vedem pe scenă; interpretarea fiecăruia diferă și îmbogățește spectacolul, de fapt.

La finalul acestei ediții, putem spune că ne cunoaștem un pic mai bine pe noi, pe ceilalți și lumea în care trăim?

Asta rămâne de văzut, să întrebați spectatorii. Pentru mine, personal, pe de-o parte, a fost extrem de greu să realizăm, să organizăm acest festival din motive pe care le-am mai făcut cunoscute, mai ales financiare. În același timp, mă bucur enorm că am văzut majoritatea acestor spectacole pe viu, câteva pe casetă video. Eu consider că m-am îmbogățit foarte tare, pentru că am înțeles unele fenomene care se întâmplă în jurul nostru și în alte țări, dar și unele lucruri care sunt comune, altele care sunt diferențiate, nuanțate, cu alte accente, culturile astea de limbi și tradiții diferite într-un spațiu în care istoria ne unește. Primul Război Mondial a fost mai ales în Europa Centrală, de Est, dar și De Vest, deci este o istorie comună, iar majoritatea spectacolelor din această ediție vin din Europa Centrală și de Est, unde sunt cele mai afectate țări. A trebuit să renunțăm la anumite spectacole de pe alte continente, așa a fost să fie. Sperăm că nu se va repeta în viitor și că vom primi înțelegere asupra faptului că acest festival este foarte important și pentru Cluj, și pentru țară și pentru oamenii care au posibilitatea să se întâlnească, să se confrunte cu alte idei și să realizeze, să înțeleagă că într-adevăr facem parte din aceeași lume și că numai împreună gândind și acționând putem asigura un viitor mai lung pentru noi toți.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.