Luni, 11 decembrie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, regizorul Tompa Gábor a fost invitatul Întâlnirilor Yorick. Tema discuției moderate de criticul de teatru Monica Andronescu a fost „Artistul față cu lumea globalizată”. Regizor, director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj de douăzeci și șapte de ani, profesor de regie la San Diego University, Tompa Gábor a vorbit despre teatrul de azi din perspectiva unui creator european care lucrează și într-un alt context cultural, SUA, într-o lume globalizată în care identitățile și valorile se reașază neîncetat. Dialogul s-a oprit la etape din cariera sa și, privind spre prezent și viitor, a atins subiecte precum școala de teatru și specificul unei epoci în care adevărul contează din ce în ce mai puțin.
Suntem într-o librărie foarte frumoasă, iar eu când intru într-o librărie, vreau să iau tot… Nu întâmplător, biblioteca a fost imaginea din spectacolul meu „Livada de vișini”. Livada însăși, livada care se taie, era o bibliotecă… Este vorba despre această tranziție dureroasă de la carte la internet, care într-un fel caracterizează globalizarea. Sigur că această globalizare are aspectele ei pozitive și negative, nu trebuie să exagerăm în nicio extremă. Eu am făcut odată un Ionesco la Praga, la Teatrul Național, unde am avut o imagine finală care era într-un fel inspirată de această latură mai întunecată a globalizării: la sfârșit toți purtau capul personajului pe care l-am considerat cel mai oportunist și apăreau toți, se așezau pe niște scaune, un fel de construcție ciudată, în etaje, scoteau niște telefoane mobile care sunau în diverse momente și până la urmă nu se mai vedea altă imagine decât acest unic personaj multiplicat, în lumina telefoanelor mobile. În timp ce ultima replică se repeta și suna cam așa: „sunt ultimul om și am să rămân un om până la capăt”. Noi, cu toții, reacționăm la fenomenele actuale, contemporane, și sigur că resimțim latura negativă zi de zi. Nu mai mâncăm roșii cu gust, toate sunt frumoase, dar azi roșiile spaniole seamănă foarte mult cu roșiile turcești sau cu cele germane și din păcate și cu cele de la Ghermănești unde am mâncat eu un borș de cocoș făcut de Constantin Codrescu. Nu prea mai găsim azi roșii din alea, iar asta e altă poveste a globalizării și e valabil nu numai pentru roșii, ci și pentru multe, multe produse. În America totul e „made in China”, totul e fast-food… În teatru, nu știu dacă se vrea să ajungem la un teatru unic… Este posibil. (râde)
„Discursul a devenit foarte radical”
În America, teatrele continuă să se axeze mai mult pe piesele noi, din care probabil 90 la sută sunt foarte proaste. Dar probabil așa era și pe vremea lui Shakespeare… Totuși, teatrul e altfel. Eu sunt puțin speriat în fața unor astfel de afirmații, cum că teatrul de regie e pe moarte. Eu nu cred că e așa, văd în continuare puternice creații regizorale, dar văd în același timp și spectacole unde nu e nicio regie, nicio piesă… Nu pot să mă orientez în acest labirint al categorisirilor, mai ales că discursul nu numai în teatru, dar și cel politic sau în familie, a devenit unul foarte radical, lumea s-a divizat, extremele nu se apropie deloc, nu mai există dialog. Dacă e teatru documentar unii zic că e foarte bun, dacă e teatru de artă e prost, și invers. Și cred că asta duce la ideologizarea discursurilor care nu face decât să dăuneze. Rezultă prejudecăți inutile. Nu mai vorbim de opere, nu mai analizăm un fenomen, nu ne mai facem treaba, nu ne mai uităm la obiect, ci știm dinainte că dacă e făcut de X, e bun, dacă e făcut de Y, e foarte prost, dacă e clasic nu mergem, dacă e documentar e extraordinar. Și e valabil și invers.
„În orice manifestare și în orice tendință, când se ajunge la extremism, e foarte periculos”
Mi se pare că această prejudecată de multe ori este alimentată și de media care devine din ce în ce mai manipulatoare. Și în ziare, și la tv, vedem cum un zvon se dezvoltă ca o bârfă și adevărul nu mai interesează pe nimeni. Adevărul, care trebuie analizat caz cu caz, inclusiv în aceste povești care sunt acum la modă, gen „me too”… Mă interesează, dacă cineva e vinovat, iar dacă a făcut o crimă să plătească, dar a hărțui nevinovați e o crimă la fel de mare ca a-i lăsa pe cei vinovați nepedepsiți. Așa a fost și cazul de la noi de la teatru, de la „Rosmersholm” unde s-a perindat ideea că regizorul a agresat fizic o actriță. Ceea ce nu e deloc adevărat. A urlat, ceea ce nu e bine, nu subscriu, dar între a urla și a pălmui, cum a apărut în diverse organe de presă, e o mare diferență. Și a ajunge să o critici pe directoarea FNT că a invitat acel spectacol, pe care cei care-l reclamă nici nu l-au văzut, mi se pare o orbire ideologică teribilă. Cred că în orice manifestare și în orice tendință, când se ajunge la extremism, că e de dreapta, de stânga, macho sau feminist, e foarte periculos.
„Denunțul, pe care l-am crezut uitat cunoaște un reviriment puternic”
E foarte periculos, de exemplu, să punem semnul egalității între bădărănie și crimă. Și cred că oricine trebuie să se bucure de prezumția de nevinovăție, până nu se face dovada cu fapte. Și asta face parte din povestea globalizării. Faptul că nu ne mai interesează adevărul este într-adevăr azi un fenomen global… Un fenomen global care ne trimite la perioada Inchiziției sau la cea a stalinismului, când era vremea denunțurilor anonime. Și se pare că acest „gen literar”, denunțul, pe care l-am crezut uitat, cunoaște un reviriment puternic. Pericolul este că, în momentul în care incităm opinia publică și lumea cu jumătăți de adevăruri, se naște o atmosferă de linșare, tocmai ca să sustragem atenția de la lucruri mult mai grave. Da, e un foarte mare pericol. Și trebuie să avem grijă la acest fenomen global.
„Corectitudinea politică a devenit industrie”
Corectitudinea politică în anumite contexte a devenit industrie. Eu niciodată nu mi-am pus problema că un om de altă rasă, naționalitate, culoare sau sex poate fi inferior sau superior. Când am ajuns în America am descoperit însă că există o altă istorie… Cei care au colonializat America au fost albi. Și e-adevărat, distrugerea culturii autohtone a fost mare. Dar lucrurile la care s-a ajuns acum sunt mult exagerate. Deja am dușmani în America, în colegiul profesoral de acolo, din cauza acestui fel de a gândi. Am fost timp de opt ani șeful catedrei de regie, acum nu mai sunt și chiar asta a contribuit la faptul că am renunțat la acest post de conducere și doar predau. Vă povestesc un caz: când eram șef de catedră, mă duceam la recrutarea noilor studenți, care se face prin interviu, și odată am luat două fete, dintre care una era din Filipine. Acolo există așa-ziși „ofițeri de diversitate” sau chiar „cancelari pentru diversitate și echitate” în universități. Și un astfel de ofițer a venit la mine și m-a felicitat de două ori: o dată că am luat o fată, care mai e și filipineză… Și atunci i-am zis c-o să-l dezamăgesc, fiindcă nu am luat-o nici pentru că e filipineză, nici pentru că e fată. Am luat-o pentru că era foarte bună, cea mai bună. Iar declarația mea nu i-a plăcut deloc. Ei au mare grijă la proporții… Știți, cum era în teatrul românesc în anii ’50, când trebuia să jucăm 60 la sută piese românești. Ei bine, așa e acolo în privința proporțiilor: trebuie să fie musai în schemă un afro-american, un gay, o femeie… Iar această prioritizare pe criterii care n-au neapărat de-a face cu calitatea dăunează grav calității. S-au creat foarte multe posturi care se ocupă de felul cum fiecare departament își îndeplinește această sarcină: să aibă grijă la corectitudinea politică. Și în fiecare al doilea an se dau niște teste online, iar fără ele nici nu poți continua să predai. E ca la examenul auto, trebuie să răspunzi la niște întrebări grilă. S-ar putea scrie o piesă absurdă din aceste chestionare, fără intervenția unui dramaturg! Vă dau un exemplu de grilă din chestionar: Se dă următoarea situație: „A este studentă și vine cu mașina, B este profesor. Ea se oprește cu mașina în parcare și coboară din mașină. Atunci când coboară din mașină i se desfac ușor picioarele. B, profesorul, se uită între picioare.” C sunt eu, cel care dă examen… Și întrebarea este pentru mine. Deci „C vede că B se uită întră picioarele lui A. Ce este de făcut?” iar variantele de răspuns sunt: 1) Îi spun lui B că a făcut bine că s-a uitat la picioarele ei, pentru că e o fată frumoasă; 2) Îl cert foarte tare pe B pentru ce a făcut 3) Îl raportez la ofițer. Ei bine, al treilea e răspunsul corect: Îl raportez la ofițer… Despre asta vorbim… Dar ei nu fac toate astea pentru că le pasă cu adevărat, numai că nu vor să-și asume nicio responsabilitate financiară. Fiindcă, dacă cineva face o plângere și dă în judecată universitatea, se plătesc foarte mulți bani.
La fel e și la teatru. Dacă vrei cumva să aprinzi o țigară pe scenă, e un calvar birocratic până când ajungi acolo. Și nu pentru că le-ar păsa de foc, că oricum sunt pompieri și personal calificat peste tot. Dar, dacă cineva are astm și tușește, iar după aceea spune că a tușit din cauza fumului și a trebuit să se ducă la medic, teatrul trebuie să plătească. Iată de ce spun că este o industrie…
„Teatrul nu este altceva decât recunoașterea celuilalt”
Mie mi-a plăcut întotdeauna să învăț și o altă limbă, să aflu lucruri despre alți oameni. Am învățat catalană de dragul spectacolelor făcute la Barcelona. La primul am lucrat cu o traducătoare și informațiile au ajuns la actori greu și rece. Atunci, mi-am zis că la al doilea spectacol, mai bine să vorbesc eu cu multe greșeli, dar comunicarea să fie directă. Mie îmi place să cred că fiecare proces de repetiție își dictează singur propriile metode. Nu există nicio rețetă. Dacă vreau să fac „Cântăreața cheală” la Paris sau la Limoges cum am făcut la Cluj, nu merge. Nu se poate repeta procesul de repetiție. În momentul în care vrei să-l refaci sau să-l repeți, s-a terminat. Și publicul e diferit. Un public cu o displină enormă, cu respect, cu o curiozitate reală și deschidere a fost publicul coreean, ca și cel japonez când am făcut „Moartea lui Danton” sau când am fost în turneu cu spectacolele lui Andrei Șerban, cum ar fi „Strigăte și șoapte”, sau cu spectacolul meu „Richard al III-lea.” Fără să cunoască limba, spectatorii, care aveau doar o supratitrare, au reacționat la cele mai mici nuanțe lingvistice și scenice. La Seul am asistat la șase spectacole cu „Richard al III-lea” și n-am văzut plecând decât trei oameni, și ei scoțându-și pantofii și pe vârfuri, ca să nu deranjeze. Ei au altă cultură și eu încerc să evit să judec și să spun „așa e mai bine”. Nu. Pur și simplu e altfel. Totdeauna trebuia să apreciem această diferență. Teatrul nu este altceva decât recunoașterea celuilalt. Asta e important.
„Am intrat în epoca doctorilor fără voie”
N-am mai vrut să predau în România în momentul în care am văzut cum catedra a devenit mai importantă decât studentul. Am intrat în epoca doctorilor fără voie. Ceea ce este diferit acum în America și mi se pare mai aproape de ceea ce cred eu că trebuie să fie sistemul de învățământ e că o persoană care nu știe să cânte la vioară nu poate preda vioară. Atât de simplu!
Imaginați-vă că atunci când eram eu student, la clasele de actorie erau profesori artiști ca Octavian Cotescu, Sanda Manu, Amza Pellea, Marin Moraru, Olga Tudorache. Studenții rămâneau cu gura căscată văzându-și profesorii cum fac și „furau” de la ei. La regie, la fel, erau Radu Penciulescu, David Esrig, Cătălina Buzoianu. Am avut marea șansă să ne cheme domnul Ciulei pe mine și pe toți cei patru colegi ai mei de la regie la câteva repetiții la „Furtuna”. Eu niciodată n-am crezut că teatrul începe și se termină cu mine. Acum văd că unii cred asta și e foarte bine, dacă le dă încredere… (râde).
„Am descoperit poezia scenei”
Tatăl meu, și el om de teatru, m-a dus, când aveam 15-16 ani, la câteva spectacole care m-au îndemnat să încerc… Atât de tare m-au fascinat, atât au fost de diferite de tot ce văzusem înainte! Era teatru realist puternic, dar diferit. Am văzut așa o diversitate de limbaje teatrale în acest oraș: „Nepotul lui Rameau”, în regia lui David Esrig, „Regele Lear” al lui Radu Penciulescu de la Național, „D’ale carnavalului” al lui Lucian Pintilie. Am avut marele noroc că m-a dus tata la al doilea spectacol cu „Revizorul” în regia lui Lucian Pintilie (din cele trei care s-au jucat înainte să fie interzis) și de aceea n-am să fac niciodată „Revizorul”… Apoi am descoperit o altă posibilitate în teatru, am descoperit poezia scenei care m-a atras așa de mult. Ei erau profesorii pe vreme aceea. Or, azi nu mai e așa… Sigur că există perioade mai bune și mai rele, dar acum sistemul mi se pare greșit, defect. În America, de exemplu, contează mai mult calitatea, nu doctoratul. În România, sunt foarte mulți doctori în actorie, care n-au jucat deloc pe scenă.
„Trebuie să ne punem piciorul de lemn, ca să cerșim în fiecare an pentru festival”
În România, miniștrii se schimbă o dată la trei luni, iar eu, ca director de teatru, trebuie să vin să argumentez din nou de ce este important un festival, de ce este important să-l invit pe Thomas Ostermeier, pe Silviu Purcărete, pe Andrei Șerban etc. De fiecare dată încep de la zero. Și de fiecare dată trebuie să ne punem piciorul de lemn, ca să cerșim pentru festival… „Interferențe”, care e un festival consacrat și aproape în exclusivitate internațional, ne aduce aici. La un moment dat, ești obligat să semnezi un contract sau un precontract, dacă e vorba despre o trupă ca aceea de la Schaubühne, dar tu nu poți face nimic, pentru că nu știi dacă ai banii și nu ai nicio garanție. Asta îți răpește mult timp. Mie, singura bucurie care mi-a rămas, ca director de teatru – nu-mi place cuvântul „manager” și nu sunt deloc „manager” –, este că pot să invit să lucreze la teatru artiști pe care-i admir, pe care-i consider foarte importanți, care fac ceva ce eu nu știu să fac.
„Mai singuratic decât un director de teatru nu există nimeni pe lume”
Când am preluat direcțiunea teatrului, a fost în urma unui telefon primit de la domnul Andrei Pleșu în noiembrie 1990. M-a întrebat direct: „Vreți să preluați direcțiunea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj?” „Nu știu. Să mă gândesc”, i-am spus. „Aveți 36 de ore”, mi-a răspuns. M-am dus acasă la taică-meu, care, la rândul lui, fusese directorul fondator de la Târgu Mureș, conducând teatrul 21 de ani, și i-am povestit. El a fost foarte furios și mi-a zis: „Să nu cumva să accepți așa ceva! Pentru că regia oricum e o profesiune singuratică, dar mai singuratic decât un director de teatru nu există nimeni pe lume, pentru că, orice ai face, o să te înjure zilnic”. Ne-am certat până la șase dimineața, iar tata a spus într-un final: „Bine. Dar să nu aștepți să te iubească cineva, ca director de teatru, și ține minte vorba lui Sică Alexandrescu atunci când a preluat Teatrul Național: «Eu n-am venit aici să mă iubiți. Am venit să m-ascultați.»”
„Noi nu suntem asigurați împotriva eșecului!”
Nicio epocă nu poate fi evaluată cu măsura unei alte epoci. În primul rând, trebuie să ne asumăm și riscul eșecului pentru fiecare încercare. Dacă și îmbrățișăm aceste eșecuri, atunci învățăm foarte mult. Și în teatrul de azi, și în generația de azi sunt foarte mulți tineri talentați. Am făcut un concurs de proiecte pentru regizori tineri și am ales 4 din 31 de propuneri, multe foarte interesante și foarte profunde. Există această pasiune a tinerilor de a vorbi despre lumea noastră despre realitatea noastră și ea trebuie apreciată și tratată cu grijă și cu răbdare. Școala e altfel, e adevărat, dar nu putem face abstracție de ceea ce există. Nu pot să fac abstracție de ce văd copiii mei, de cum gândesc ei, nu? Există perioade mai fertile pentru dramaturgie și unele mai puțin fertile. Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost mult mai puțin interesant decât epoca elisabetană sau, apoi, perioada când s-a format avangarda. Încă așteptăm marile piese de teatru care să fie echivalente ca valoare cu Beckett, cu Ionesco și să fie ale acestui timp. Iar clasicii trebuie reinventați și ei, pentru că piesele de teatru nu se realizează pe sine pe scenă. Dacă ar fi așa, toate spectacolele după piese de Shakespeare ar fi extraordinare, iar realitatea este că 95% din spectacolele după piese de Shakespeare sunt plictisitoare. Noi, repet, nu suntem asigurați împotriva eșecului! Pe mine nu mă interesează cuvântul „succes”, pentru că el te pote ucide. Știu actori și regizori care-și apără o imagine cu care au avut succes și nu mai vor să se miște din ea. Eșecul trebuie îmbrățișat, le spun și studenților.
N-aș vrea să cad în greșeala nostalgiei și a criticii față de momentul actual, căci nu asta e calea. Fiecare operă în parte, fiecare spectacol trebuie analizat. Critica de teatru, în loc de ideologizarea discursului, ar trebui să-și facă datoria de a despica subiectul în patru, nu să vorbească despre trenduri și politică. Există, ca întotdeauna, tendințe și mișcări. Eu cred că trebuie să avem încredere în generația care vine, că alta nu vine… Unii vor reuși, alții vor eșua, dar noi trebuie să le dăm posibilitatea să greșească și să fim mai deschiși.
Print