Tompa Gábor a pus în scenă de curând, la Teatrul Nottara, spectacolul „Iona”, un text care în contextul actual capătă cu totul alte valențe. Libertatea și „închisorile” în care trăim în societatea contemporană, discuțiile permanente despre Dumnezeu, noile „religii” ale secolului 21, condiția artistului, toate sunt subiecte despre care „Iona” al lui Marin Sorescu, în varianta propusă de Tompa Gábor, vorbește subtil. O discuție cu regizorul Tompa Gábor, despre „închisorile” în care trăim…
Spectacolul „Iona”, o coproducție Teatrul Nottara și Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, va avea premiera pe 19 iunie. De ce ați ales să puneți în scenă „Iona” în acest moment?
Pe mine mă interesează, în general, așa-zisa dramaturgie a profeților. Se pare că există un profet care poate fi considerat strămoșul actorilor, este vorba de Isau, care într-un moment dramatic al istoriei poporului evreu, în cei 80 de ani de exil în Egipt, face un gest foarte teatral, atunci când cuvintele nu mai au forță de convingere: se dezbracă și-și întoarce fundul gol către popor. Acest episod este o blasfemie în istoria religiei și nu se vorbește prea mult despre el.
Iona, pe de altă parte, este o poveste diferită și complicată, în sensul că el se abate de la programul stabilit de Dumnezeu și se trezește în burta unui pește imens din care, până la urmă, este salvat, realizând că nu se poate împotrivi voinței divine. Marin Sorescu este un mare poet și un dramaturg foarte special în dramaturgia românească și europeană, cu o structură poetică foarte specială, cu un umor aparte, un umor disperat care, de fapt, este vecin cu speranța. El folosește această metaforă a lui Iona în burta peștelui ca pe un fel de labirint al existenței umane. Sigur că putem spune că piesa a fost scrisă într-un moment foarte întunecat al istoriei noastre, era comunism, avea și alte conotații… Dar acum, curățat de contextul politic imediat, mi se pare că el capătă alte sensuri și de-asta am și vrut să-l pun în scenă. Mă interesează zona absurdului și consider că Așteptându-l pe Godot este ultima piesă dramatică despre mântuire. După aceea vine postdramaticul, care înlocuiește totul, așa cum și în viața de toate zilele se pare că încet-încet credința este înlocuită cu o altă credință, cea a banului, a profitului, a corectitudinii politice. Care e un instrument în mâinile celor care vor să consolideze această putere a sistemului monetar. A acelei elite financiare mondiale care, de fapt, conduce lumea deasupra guvernelor și statelor, într-o sferă a invizibilului imediat. E o rețea extrem de complicată și complexă care se extinde aproape la toate capitolele societății și care conduce lumea inclusiv prin aceste mijloace de care se folosește, sistemul virtual, fake news-ul etc., totul este o sclavie sub aparența libertății.
Și asta este ceea ce vreți să surprindeți în teatrul dvs?
Da, sigur, și asta. Spre exemplu, aici Iona întâlnește în aceste patru tablouri foarte muzicale iluzia libertății. După care își dă seama că e o închisoare și mai mare, o burtă și mai mare… un sistem infinit de burți. Probabil că libertatea absolută, chiar și libertatea de a acționa nu este posibilă și e, poate, doar o aparentă neglijență a sistemului din pește care nu filtrează și cuțitul… El începe să se simtă mai liber și să sărbătorească momentul, când, de fapt, realizează că mai are de făcut o acțiune. Aceea de a-și pune capăt vieții, care este maxima libertate în această piesă. Din punct de vedere etic și teologic, sigur că și asta este problematic. Cum spunea Cesare Pavese, „sinucigașii sunt ucigași timizi”. Pe mine mă interesează Iona atât din punct de vedere religios, cât și din punct de vedere al artistului în lume azi. Pe mine figura lui Iona de multe ori m-a trimis la imaginea lui Brâncuși. Artistul care se luptă cu materialul. Și există o replică în text: N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea. O bancă de lemn în mijlocul mării… O imagine superbă, care pe mine mă trimite cu gândul la Masa Tăcerii. Ei bine, este vorba aici despre cunoscutul motiv în care opera îl devorează pe artist. Și încercăm să facem trimitere la Brâncuși, care a trăit în balena exilului.
În viața de toate zilele se pare că încet-încet credința este înlocuită cu o altă credință, cea a banului, a profitului, a corectitudinii politice. Care e un instrument în mâinile celor care vor să consolideze această putere a sistemului monetar. A acelei elite financiare mondiale care, de fapt, conduce lumea deasupra guvernelor și statelor, într-o sferă a invizibilului imediat. E o rețea extrem de complicată și complexă care se extinde aproape la toate capitolele societății și care conduce lumea inclusiv prin aceste mijloace de care se folosește, sistemul virtual, fake news-ul etc., totul este o sclavie sub aparența libertății.
Deci Iona, în viziunea dvs. este un spectacol despre condiția artistului în primul rând?
Despre condiția artistului și îndoielile lui azi în ceea ce privește credința. Despre relația lui cu Dumnezeu, cu divinitatea, cu inspirația, cu speranța, cu disperarea. Într-o lume în care comunicare aproape că nu mai există, exact asta am încercat să surprindem introducând personajul interpretat de Cristina Juncu, un fel de personaj-comentariu, ecou, înger, sirenă, voci care îl ispitesc… E o imagine a lipsei de comunicare a lumii de azi, în care trăim într-un univers al tehnologiei atât de avansate. Asta ne interesează să surprindem. În același timp, textul are o valoare poetică extraordinară, un umor deosebit, care nu trebuie să lipsească și care, pentru Sorescu și personajul lui, înseamnă supraviețuire. Supraviețuire prin umor. Dar, în ultimă instanță, este o piesă disperată, pentru că umorul nu ajută la supraviețuire decât temporar. Și piesa se termină cu acest gest tragic, dar necesar, de „salvare”, de sacrificiu suprem, prin care în același timp am vrut să arătăm că Iona lasă ceva în urmă…
Și ce anume lasă în urmă?
Opera lui. De aceea am ales un artist concret, pe Brâncuși. E vorba și de lupta lui cu materialul. Pentru că Iona încearcă să străpungă cu cuțitul-daltă un material, care să zicem că este burta balenei… un material din ce în ce mai gros, mai greu de înfrânt. Și reușește, totuși, din acest material care se opune să lase ceva în urmă. Este mesajul lui pe care, în text, Iona intenționează să-l trimită omenirii într-un borcan sau într-o sticlă aruncată în ocean…
Print