Top 5 cele mai bune romane românești din 2017

O dată pe lună, Yorick vă propune cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România. În „colțul de carte” vom lăsa mereu o invitație la lectură, pornind de la idei, povești, stiluri, biografii și autori care ne spun ceva astăzi nouă, cititori din secolul XXI.

Dana Ionescu este filolog. Din 2001, a scris pentru publicații precum Cuvântul, Adevărul literar și artistic, Adevărul. A tradus mai multe cărți. Este redactor-șef al Editurii Nemira din anul 2011.

În țara noastră tristă, plină de umor, cum bine zicea cândva poetul acela la fel de trist, s-au intensificat în ultimii ani nesfârșitele lamentații despre lectură, acest obicei pe cale de dispariție. O practică în curând de muzeu, spun pesimiștii și noi sperăm că nu au dreptate. O țară în care românii nu citesc scriitori români, știm de mult, dar sperăm că nu e chiar așa. Și găsim contraargumente: se publică multe cărți (multe în raport cu numărul de cumpărători), interesul pentru literatura pentru copii a înviat, în decembrie 2017 cărțile au fost printre cele mai cumpărate cadouri (oare?), am aflat la jurnalul de știri, se fac cluburi de lectură, festivaluri, se editează scriitori autohtoni etc.

Într-adevăr, se editează scriitori autohtoni și oferta nu e neglijabilă. Într-un 2017 agitat, sufocat de demagogie și populism, românii publicați n-au fost puțini și unele dintre cărțile lor sunt niște reușite. Trebuie doar să le dați o șansă în biblioteca personală, pe noptieră, în geanta cu care mergeți la serviciu și la școală, în timpul dvs. insuficient. Găsiți-le un loc în agendă și ele vă vor da câte ceva.

Poezie și roman într-un an pe care l-aș numi al prozei scurte, minunată, riscantă și exigentă specie, care ar merita cât mai mulți cititori, noile volume ale autorilor români – unele consistente și puternice, altele firave, unele atent lucrate, altele scrise „dintr-un foc” și apărute „necoapte” – afirmă și mai ales reafirmă voci care se aud clar într-un cor neomogen, căci literatura contemporană, e logic, nici nu poate să fie altfel. După ocolul romanului autohton din 2017 în câteva volume apărute la editurile cele mai importante, dar și la edituri de nișă, care se zbat să găsească soluții în ani deloc prielnici nobilei lor îndeletniciri, rămâne o ierarhie personală. Să-i spunem un top 5 și să dăm pe scurt argumentele. Care ar fi, deci, cele mai bune romane românești din 2017 și de ce?

1.„Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu” de Florin Chirculescu, Editura Nemira. Pentru că este o carte cu amploare, ambiție, forță, adâncime și mize. Altădată i s-ar fi spus „roman total” acestui hibrid care se joacă, „gândește enorm și simte monstruos”, turnând într-o carte mai multe cărți: cartea tabib-ul din Madina, chemat să joace un rol în ultima parte a vieții lui Mahomed; cartea lui Sahib, medic în Bucureștiul nostru recognoscibil, și a lui Mesneraș, fratele lui geamăn, agent secret. În și între aceste două mari rame ale poveștilor scrise cu erudiție și plăcere, o să găsiți întrețesute figuri de toate felurile, care vă invită să le descifrați, o să vă puneți întrebări, o să visați, o să vă înfuriați când o să însoțiți anumite personaje în Marele Mall Medical. Prima carte pe care Florin Chirculescu o semnează cu numele său real – și cel mai laborios roman românesc la nașterea căruia am fost, ca editor, martoră –, „Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu” nu îi lasă nicio clipă de liniște cititorului: îl încântă, dar îl și ironizează, îi arată, dar îl și păcălește, îi oferă din plin plăcerea lecturii, dar nu-i lasă nicio clipă de lene. Născut din furie, din iubire pentru literatură, din nevoia de arăta cum vede prezentul și cum inventează un trecut, romanul acesta neromânesc, polifonic și polimorf, care țintește sus, seamănă cu deceniul căruia îi aparține, dar, pe de altă parte, îl depășește cu mult. Și încă ceva: ca orice carte bună, nu se termină odată ce ai citit ultima pagină.

2.„Copilăria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Polirom. Și ea un hibrid, dacă putem să-i spunem așa unui roman construit din povestiri, și ea născută, aș zice, din furie, dar și dintr-o iubire de literatură pe care aici și-o ține bine în frâu, cartea cu care Bogdan-Alexandru Stănescu a debutat ca prozator în 2017 ne întoarce într-un mohorât București comunist și postcomunist al iluziilor a priori pierdute, dându-ni-l drept ghid pe Bobiță. Printr-o gaură din gardul Parcului 23 August intrăm în lumea unui puști care descoperă lumea – și lumea lui ajunge până în Berceni, până în Băneasa și, vara, până la mare, la Eforie, e populată de o faună pestriță cât se poate de realistă, redată cu toată înțelegerea, adună creaturi bipede demne de desene animate, dar și făpturi demne de o viață mai bună. Îl însoțim pe Bobiță până ajunge student și după. Mergem cu el prin hârtoape și apartamente comuniste în care miroase tare a diverse rântașuri. Îl credem, suntem cu el și suntem, cumva, și cu trecutul nostru. Nimic prețios, nimic demonstrativ, nimic strident, nimic mizantrop și nimic moralizator în această incursiune. Firescul, acest vârf așa de greu de atins, este cartea câștigătoare. Livrescul rămâne departe, chiar dacă-ți mai bagă capul pe câte o pagină. Bogdan-Alexandru Stănescu, pe care-l știm ca poet, publicist și editor, a scris un roman în care nimic nu sună fals, o carte în care „viața e în altă parte”, dar, ca să poți merge spre ea, trebuie să te uiți înapoi, să vezi fotografiile din cutiile cu amintiri și, dacă se poate, să înțelegi măcar câte ceva din ele.

3.„Hanul lui Manuc” de Simona Antonescu, Editura Polirom. Tot de București dăm și în a treia carte scriitoarei care debuta acum câțiva ani la Cartea Românească, în urma unui concurs. E însă un alt oraș, care trăiește ori, mai bine zis, se zbate în alt timp, într-un secol spectaculos, destul de rar folosit în cărțile autorilor români de azi. Manuc Bei își merita romanul lui, ca și frumosul lui han (și azi, în 2018, neexploatat la adevăratul lui potențial).

Scris „în dulcele stil clasic”, într-un an și jumătate, cum mărturisea Simona Antonescu într-un interviu, noul ei roman este o carte care are răbdare să reconstituie o lume, să o construiască din detalii în filigran. În pagini pline de culoare în care spiritul timpului prinde contur, pagini doldora de podoabe (uneori chiar înzorzonate) ca o cuconiță din Bucureștiul începutului de secol XIX, când începe povestea, armeanul Manuc, un Machiavelli mic, pus pe fapte mari, clădește un han lângă Curtea Domnească și, odată cu el, deschide orașul spre toate zările. Loc de întâlnire, hanul lui este doar unul dintre spațiile reînsuflețite de stilul pitoresc al autoarei care se ambiționează să facă o incursiune convingătoare în vremea războiului ruso-turc, să ne plimbe de la București în Moldova, la Rusciuc, la Constantinopol.

De dragul poveștii, nu dezvăluim aici povestea, nici domnițele, nici feții-frumoși, nici căpcăunii, nici ritualurile doftoroaiei, nici dedesubturile tratativelor de împărțire a teritoriului purtate la Hanul lui Manuc, nici jocul lui Manuc, armeanul care le făcea cu ochiul rușilor. Senină, elaborată cu o minuțiozitate care amintește de spațiul turc, în care are curaj să ne poarte, cartea câștigă în primul rând prin plăcerea cu care povestește și aspiră să adune în ficțiune o istorie încă prea puțin cunoscută și exploatată literar.

4.„Casa din Strada Sirenelor” de Octavian Soviany, Hyperliteratura. Rămânem în București și în mitologia lui dacă deschidem noua carte a cunoscutului scriitor, dar într-un alt fel de București. Compus și el, ca și „Copilăria lui Kaspar Hauser”, din povestiri, romanul lui Octavian Soviany, scris parcă într-un moment de respiro de la marile construcții și constructe literare, își pune ținuta gotică și pornește în travesti spre cititorul dispus să intre într-o pădure narativă înțesată de capcane, măști, stafii și alte elemente din recuzita clasică.

Scriitorul se joacă, lăsând pentru moment literatura „serioasă”, cu senzaționalul și pornește pe drumul fantasticului. Adună în jurul unei mese, la o anumită cină, într-o anumită casă, de pe o anumită stradă bucureșteană, inițiată de un anumit profesor Faustin, doisprezece invitați. În seara de Sfântul Andrei, într-o încăpere de pe Strada Sirenelor, din defunctul cartier Uranus, un interlop, o actriță, un pictor, un matemacician, un fost boxer, împreună cu celelalte personaje, deapănă povești în jurul unui pretext pe care poate că e mai bine să-l descoperiți singuri. Ce puteri are povestea, ce puteri are noaptea, ce puteri are iraționalul și ce puteri are ironia și mai ales ce puteri are visul o să descoperiți în câteva ore, cât vă ia să citiți cartea. Și el o scriere incertă, între horror și romanul de suspans, „Casa din Strada Sirenelor” e învăluită într-o fină și ofertantă peliculă livrescă, așa cum ne-am obișnuit de la celelalte cărți ale autorului. Acest mic roman scris din iubire pentru Dumas, cum spunea Octavian Soviany, are tot ce-i trebuie ca să fie o mostră de literatură bună și accesibilă într-un peisaj literar în care genul nu e tocmai bine reprezentat.

5.„Cel care cheamă câinii” de Lucian Dan Teodorovici, Editura Polirom. Greu de spus ce fel de roman e cea mai recentă carte, publicată vara trecută, a cunoscutului scriitor ieșean și prea puțin contează dacă e roman autobiografic, cum autorul nu s-a sfiit să-l numească, sau altfel.

Această scriere „de graniță” între ficțiune și nonficțiune pare că nu trimite direct la vreun gen proxim în literatura română și nu prea are cum să aibă în primul rând o miză literară sau estetică. Ea crește între un roman planificat, ce nu se mai poate naște, și un jurnal de pacient la oncologie, jurnal care trebuie să se nască, pentru că „writing is the only way of life”, cum spune „inscripția” găsită de narator undeva, în cenușiul real. Devenită laitmotiv și metodă de supraviețuire, ea coagulează materia unei cărți ce poate fi, cum susținea o recenzie, terapeutică. În „Cel care cheamă câinii”, un experiment și mai ales o experiență necesară, confesiunea atinge, desigur, teme grave, dar nu atinge tonuri insuportabile emoțional. Lupta cu boala și, cumva, lupta cu viața, consemnate cu curaj, dar și cu pudoare, se întind pe pagini directe, în care au loc oameni și locuri – bolnavi, dar și sănătoși în realitate suferind de diverse boli, printre care și medici, spitale, săli, cabinete, parcuri, curți interioare. Suferințe, sensuri și nonsensuri se adună într-o carte care nu apasă prea tare pe butoanele empatiei, ci consemnează o experiență, dovedind că, da, „writing is the only way of life”. Citiți-o și o să vă apară, din când în când măcar, pacientul cu caietul de întrebări și răspunsuri sau cel care cheamă câinii.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.