Tot binele din lume

3stars

SAMSUNG DIGITAL CAMERATeatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați a început anul în curs cu o premieră din economia bizarului amenințător: „Viață de schimb”, o distopie în regia lui Cristian Gheorghe (director al teatrului), după textul scriitorului (gălățean și el) Victor Cilincă. Povestea în sine nu e o noutate, ba chiar, aș zice, e veche de când lumea: un sistem care le dorește cetățenilor săi „tot binele din lume” și, cu inerenta brutalitate de cuviință, are mare grijă ca nu cumva să fie altfel decât „fericiți”. Habar nu am de când a apărut expresia asta, „îți doresc tot binele din lume”, dar, cum se știe, subliniata ei ironie însoțește de cele mai multe ori ruperi cu titlu definitiv de relații interumane. O fi știind/(pre)simțind el vorbitorul ce știe/(pre)simte, dacă „tot binele” se dorește peiorativ, pe când un eventual „tot răul”, cu magnanimie (ori poate cu un crâmpei de început de solidaritate, deși tare mi-e că, mai repede, cu spaima întoarcerii blestemului către cel ce l-a proferat), nici măcar dușmanilor nu e de urat. Tot cam aceeași sorginte probabil că ar avea și „ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă apăr singur”. De prietenul cel mare, adică de Big Brother. Pe scena gălățeană însă, nu Big Brother apare, ci, ca de cele mai multe ori în distopii, instrumentele sale umane pătrunse de un anume tembelism (ca orice simț al datoriei în defect de simț critic) chiar atunci când ar putea părea simpatice, inteligente, dacă nu cumva chiar prietenoase (doar am zis de cine să ne ferească…!).

SAMSUNG DIGITAL CAMERANoua așezare în pagină, în viziunea lui Cristian Gheorghe, beneficiază încă de la intrarea spectatorului în sală (cortina e ridicată de la bun început) de necesarul impact al teribil de potrivitei scenografii semnate de Lăcrămioara Dumitrașcu. Și dacă ar fi numai apăsătoare, monumentala construcție scenică alcătuită din doi pereți de roți dințate, cu vârful orientat premeditat către sală, tot ar fi îndeajuns. Pereții însă au fante din care ies cuști, tărgi pe rotile și alte tot felul de ciudate obiecte nu mai puțin amenințătoare. Dacă aceasta este contextuarea spațial-publică pentru drama personajului central Karol Mow (foarte bun Ciprian Brașoveanu în rol), cei doi pereți se deschid din când în când către viața intimă a lui Karol cel transformat – din motiv de modelare a fericirii – în Lazăr Gorchi, muzician mediocru cu nevastă, Elle Elsa Gorchi (interesant parcursul personajului Oanei Preda Gheorghe, de la femeia crucificată pe normele „fericirii” la aproape revoltata și, cu siguranță, îndrăgostita de mai apoi) și copil trimis statului spre creștere (nu știm dacă așa fac toți, dacă e o normă rousseauistă, ca să zic așa).

SAMSUNG DIGITAL CAMERAIndividualizarea extrem de imaginativă (maestrul ar putea fi o Adriana Grand, ceea ce nu e decât un motiv în plus de apreciere) în perspectiva costumelor este încă un punct câștigat prin arta Lăcrămioarei Dumitrașcu. Și asta încă de la prima secvență, cu cei patru Trecători (Virgil Tăbuș, Ștefan Forir, Răzvan Clopoțel și Bogdan Culeașcă), ființele tăcute, fără față, dar agresive la nevoie, un soi de amibe bipede, într-un sens cele mai importante personaje, căci garanții etern manipulabili/gata să intervină deja, dintr-un soi de convingere ajunsă instinct, în sprijinul și apărarea sistemului care obligă la „fericire”. Manipulatorii direcți sunt, cum altfel, perechea de polițiști Max și Popo, cel dintâi propus cu aplomb, plictis de veteran al datoriei și rafinament de justițiar („Întâi suntem drepți și apoi oameni.”), de Aureliu Bâtcă, al doilea cu un necesar haz gregar de către debutantul Ionuț Moldoveanu. Procedura e simplă: cine, vinovat ori nu, ucide direct ori indirect, este transformat în victimă, luându-i locul (ca o perfectă imitație dintr-un muzeu de ceară, în care sosiile s-ar mișca) în familie și în societate, transformarea urmărind perfecțiunea până la, inclusiv, detaliul îmbolnăvirii organelor interne. Deasupra instrumentelor directe, cele doctrinar-decizionale, așadar perechea Judecător (Dan Căpățână) – Grefieră (Flavia Călin), cea din urmă fiind și avocat din oficiu. Aici natura relației devine erotică, adierea de sexualitate generând costume fistichii, policrome, ea o probabilă amatoare de chinezării epidermice (nu degeaba cocul cu bețișoare colorate), el de dezmățuri din topor, de unde și uniforma aproximativ nobiliară, cu tot cu jobenul roșu cu ochelari de sudor (marcă locală, așa-zicând, a sistemului, pe care o regăsim mai la toate personajele opresive). Al treilea cuplu, deși cei doi sunt singurii care nu apar împreună, este cel al specialiștilor sculptării de noi personalități: Psihologul (un Petrică Păpușă stârnind hohote) și Medicul (Gabriel Constantinescu, operatorul fizic al refericirii, caid al cinismului dinamic).

SAMSUNG DIGITAL CAMERAÎn acest context, în urma unui accident de care nu e limpede dacă e ori nu vinovat, luptătorul în ring Karol Mow este obligat să devină victima accidentului, Lazăr Gorchi. Șarada numelui nu e complicată, evident, lămurind semantic spațiul propus: victimele învie din morți ca Lazăr (desigur, o mascaradă de resurecție), iar luminoasa țară a fericirii nu e mai mult decât un gorkian azil de noapte și zi, de noapte după noapte și zi după zi. Povestea e complexă, iar efectele țin în egală măsură de construcția pe care o operează fiecare actor și de propuneri regizorale ingenioase: la un moment dat Trecătorii, roți dințate ei înșiși, cum o dovedesc și desenele discrete ale costumelor, se rostogolesc inclusiv peste primele rânduri de spectatori; jocul cu hainele copilului și apoi cel para-sexual ale Ellei sunt de o încărcătură emoțională deosebită – e locul să menționez că mișcarea scenică este semnată de Victoria Bucun, unul dintre cei mai buni specialiști în domeniu ai scenei românești actuale.

Ce încă îi lipsește „Vieții de schimb” e concizia. Vreau să spun: spre final, la încheierea unui monolog al lui Karol, publicul aplaudă nu doar performanța actorului, dar și un soi de punct filosofic al frazei spectaculare. Logic, lucrurile totuși continuă în favoarea unei anume viziuni apocaliptice: dacă nu ești mulțumit de condiția/trupul tău, poți urmări pe cineva și, dacă ți se pare (fiindcă așa e dacă ți se pare… nu?!), îl poți omorî, întrucât condiția și trupul lui par mai convenabile. De aici și dansul de transformări ale personajelor din apropierea finalului. Care lasă loc liber unei exuberanțe morbide fără limite, să zicem cam ca în „Năpasta” lui Afrim. Ce ar putea fi redus, cred eu, este morala care încheie această fabulă distopică. Sigur că, în general, autorul simte nevoia, cum să spun, de la Shakespeare la Ionescu, să își lămurească poziția, dar finalul indecis, opera deschisă, sunt, cred, preferabile. Mai e nevoie de Horatio și Fortinbras după moartea lui Hamlet? Shakespeare crede că da. Eu nu știu ce să spun. (Evident, și eu tot pe Shakespeare l-aș crede. Atâta doar că…)

Nu aș vrea să închei înainte de a nota generozitatea prin care se acordă spațiul necesar, în caietul de sală, celor doi debutanți, Flavia Călin și Ionuț Alexandru Moldoveanu. Iată, o fac și eu. Pe bună dreptate.

Teatrul „Fani Tardini” din Galați

„Viață de schimb”, de Victor Cilincă

Regia: Cristian GHEORGHE

Scenografia: Lăcrămioara DUMITRAŞCU

Coregrafia: Victoria BUCUN

Distribuția: Ciprian BRAŞOVEANU, Oana Preda GHEORGHE, Aureliu BÂTCĂ, Ionuţ MOLDOVEANU (debut), Gabriel CONSTANTINESCU, Flavia CĂLIN (debut), Petrică PĂPUŞĂ, Dan CĂPĂŢÂNĂ, Vlad AJDER, Florin TOMA, Mihaela LECCA GOREA, Virgil TĂBUŞ, Ştefan FORIR, Răzvan CLOPOŢEL, Bogdan CULEAŞĂ, David Alexandru GHEORGHE

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.