De mai bine de un veac, clădirea fostului Teatru de Stat Oradea domină centrul baroc al oraşului. De fapt, amestecul de stiluri importate din Austro-Ungaria (cu arhitecţi cu tot) este specific acestui prim nucleu al umanismului în Transilvania. Regăsim această îmbinare şi în faţada teatrului: neoclasic cu elemente neorenascentiste şi neobaroce, precum şi în interiorul predominant rococo. Proiectul arhitecţilor vienezi a fost finalizat odată cu începutul secolului XX, iar în anul 2010 au luat sfârşit lucrările de renovare. Clădirea găzduieşte în prezent Teatrul „Regina Maria”, reunind Trupele Iosif Vulcan, Arcadia şi Ansamblul Folcloric Crişana, precum şi Teatrul Szigligeti de limbă maghiară, cu toate trupele sale.
Din 1976, aşezământul orădean este organizatorul unor evenimente unicat în România – Festivalul de Teatru Scurt şi, în cadrul său, concursul de creaţie dramatică dedicat pieselor scurte. Evenimente din ce în ce mai importante pentru lumea noastră grăbită, pentru valorizarea spaţiilor neconvenţionale şi, mai ales, pentru promovarea tinerilor artişti aflaţi la început de drum. În septembrie va avea loc cea de-a XIX-a ediţie a manifestării.
Până atunci, însă, la finele lunii mai, s-au petrecut Zilele Teatrului „Regina Maria”, ce au readus în faţa publicului patru spectacole reprezentative ale instituţiei, ce se laudă cu zece premiere în actuala stagiune. În prima seară: o ofertă onestă de divertisment tip cabaret, La „Iunion”, birjar!, după schiţele lui Caragiale, o montare în regia lui Daniel Vulcu – actor al teatrului şi, de doi ani, director general. Momente comice şi de magie, muzici din vechii Bucureşti, dans, antren şi voie bună, după o reţetă aducând aminte de buna tradiţie a revistei de altădată. Într-o „împachetare” modernă însă, cu o participare artistică de mari dimensiuni, datorată trupelor reunite ale teatrului. Sala se dovedeşte neîncăpătoare, iar generozitatea spectatorilor orădeni – remarcabilă.
Am remarcat acest freamăt al publicului în toate cele patru seri ale evenimentului, acea bucurie de a merge pur şi simplu la teatru, într-un spaţiu miraculos, ca într-un soi de comuniune a elitelor. Şi asta indiferent de genul spectacolului, căci sala a fost plină şi la A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, dar şi la În curând vine timpul de Line Knutzon, în regia lui Radu Afrim. Parte a unei trilogii a scriitoarei daneze, din care Afrim a pus în scenă şi Mai întâi te naşti, la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe, piesa atacă tema cuplului în drumul său spre moarte – fizică şi emoţională. Iar montarea amestecă elemente comice specifice teatrului absurdului cu elemente scenografice suprarealiste (concepute de Cristina Milea), totul presărat cu o serie de regionalisme nu întotdeauna justificate. Cuplul Rebekka (Liliana Ghiţă – de la Teatrul „Maria Filotti” Brăila) şi Hilbert (Richard Balint) îşi duce viaţa într-o serie de fluxuri şi refluxuri, precum simbolica minge de tenis rostogolindu-se periodic spre rampă. Finalitatea este însă aceeaşi: căderea.
Cu totul alta este viziunea asupra familiei în musicalul Scripcarul pe acoperiş, ce a încheiat glorios microstagiunea orădeană. Scris de Joseph Stein, după o povestire de Shalom Alehem, pe muzica lui Jerry Bock, musicalul reia povestea lăptarului cel sărac Tevye din micul sat rusesc Anatevka şi a încercărilor sale de a-şi menţine neamul unit, prin respectarea tradiţiilor evreieşti. Dar primejdia nu vine din interior, ci de afară, prin pogromul pus la cale de autorităţile ţariste. În termeni de conţinut, Scripcarul pe acoperiş este „un spectacol despre tradiţie, societate, religie şi, mai ales, familie”. Ca formă, însă, devine unul din cele mai ofertante musicaluri pentru scenele de ansamblu, pe care regizorul maghiar Korcsmáros György le speculează la maximum. Şi, alături de coregraful András Loránd şi dirijorul corului Iloc Ovidiu, călăuzeşte o echipă de aproape cincizeci de artişti spre o unitate rar întâlnită pe scenele româneşti de gen. La vremea sa, montarea a primit două nominalizări la Premiile UNITER: pentru cea mai bună actriţă în rol secundar – Ioana Dragoş Gajdo şi pentru cea mai bună scenografie – Vioara Bara, dar marele nedreptăţit rămâne Richard Balint, care construieşte cu plus de rafinament actoricesc şi talent muzical rolul lui Tevye. După mai bine de un an de la premieră, spectacolul este la fel de proaspăt şi rămâne, fără îndoială, „hitul” teatrului, dovadă fiind biletele cumpărate cu luni înainte. Ca pe marile scene ale lumii.
Tristeţea strică cheful de viaţă
Una din cele „trei graţii” ale scenei britanice (alături de Mult zgomot pentru nimic şi Cum vă place), A douăsprezecea noapte (1602) adună toate temele comice dragi lui Shakespeare, într-o mixtură de scene cu caracter de dramă, comedie sau farsă. Subintitulată Ce doriţi, cunoscută şi sub denumirea de Noaptea regilor, piesei i se recunoaşte sursa primară în Menaechmi lui Plaut. Gemenii Viola şi Sebastian scapă dintr-un naufragiu, dar se rătăcesc unul de altul. Fata se travesteşte în paj – Cezario, pentru a se putea angaja la curtea ducelui Orsino, de care se îndrăgosteşte. Dar acesta suferă după contesa Olivia. De aici – o serie de încurcături şi situaţii comice, împletite însă cu mult lirism şi interludii muzicale. Căci, nu-i aşa, „muzica e hrana dragostei”…
De la aceste prime cuvinte ale ducelui, cu care, de altfel, începe şi piesa, pare a se fi inspirat regizorul Alexandru Mâzgăreanu în montarea sa de la Teatrul „Regina Maria”. De la această replică şi de la subiectul principal al comediei: nu iubirea, ci petrecerea. Douăsprezece zile durau în Anglia renascentistă sărbătorile de Crăciun, iar în ultima noapte, cea precedând Epifania, totul era permis: nobilii şi servitorii îşi schimbau veşmintele, erau traşi la sorţi regele şi regina, iar cheful dura până în zori. Celor care rezistau până la capăt li se deschideau cerurile şi dorinţele li se împlineau.
Aşadar, muzică şi petrecere în A douăsprezecea noapte orădeană, mai mult decât amor sau fior liric. Spectacolul începe încă din sală, cu un song al bufonului Feste, acompaniat de o mică orchestră live. Muzica originală este compusă de Alexandru Suciu (un mai vechi colaborator de-al regizorului), la care se adaugă piese cunoscute, adaptate acţiunii, într-o îmbinare de stiluri: rock, balade, operă sau pop-ul de la sfârşitul anilor ’70. Personaj principal în primul act, trupa bine amplificată, ca la concert (surprinzător pentru spaţiul teatrului, dar nu neplăcut), cântă în fundalul scenei. Este vizibilă printr-un uriaş hublou-vitraliu, pe alocuri spart, integrat în pereţii cu tapet scorojit, pe care se mai disting urmele unor vechi afişe rock. Trimiterea la naufragiul originar se face şi prin podeaua figurată ca o punte de corabie, dar şi printr-o machetă amplasată oarecum neglijent, în glumă, precum un peşte de sticlă pe televizor (decoruri: Sorana Ţopa).
În cheie rock este gândit iniţial şi personajul ducelui holtei, pe care Richard Balint îl construieşte cu toate accesoriile pe care regia i le pune la dispoziţie: fum, solo chitară, depresie înecată în alcool şi, fireşte, autoironie. Gândul iniţial este, însă, cumva pierdut pe parcurs. Finalul piesei îl regăseşte în postura de nobil ce ţine la aparenţe şi etichetă. Între aceste momente, se derulează, practic, povestea lui Shakespeare, pe care regizorul Alexandru Mâzgăreanu o spune coerent şi cu umor, chiar dacă, pe alocuri, dezechilibrat. Împărţirea pe acte îi joacă feste (ah, bufonul Feste…), din cauza inserţiilor muzicale (multe şi lungi în prima parte – mai deloc într-a doua, alternându-se în română şi engleză). În plus, atenţia suplimentară acordată scenelor şi personajelor comice, în defavoarea celor patru îndrăgostiţi.
În rolul preafrumoasei şi mândrei contese îndoliate, ce refuză dragostea bărbaţilor, cu riscul de a se transforma ea însăşi în bărbat, Mihaela Gherdan este o prezenţă cuceritoare prin ţinută, date fizice şi construcţie gradat reţinută a personajului, gradare bine pusă în evidenţă de costumele Alexandrei Boerescu. Îi dă curajos replica tânăra debutantă Anda Tămăşanu în rolul Viola / Cezario, remarcându-se prin atitudine, o voce specială, dicţie şi intonaţie. Şi ei, însă, ca şi „fratelui său geamăn”, Sebastian (interpretat de Răzvan Vicoveanu), îi joacă feste (ah, Feste…) frazarea. Pare-se că versurile lui Shakespeare (în vechea traducere a lui Mihnea Gheorghiu) pun încă probleme actorilor, care le despart nefiresc, fără a ţine cont de logica frazei.
Dacă poveştile de iubire sunt istorisite simplu, aparent fără mari adiţii regizorale, la scenele şi personajele comice regăsim aceeaşi bolnăvicioasă (în sens pozitiv) atenţie la detalii, pe care am remarcat-o şi cu alte ocazii în spectacolele lui Mâzgăreanu. Lucrul cu actorul, până la cel mai mic gest, este de o rigurozitate ce nu-i chiar apanajul noilor generaţii… O regăsim mai ales în construcţia nefericitului intendent Malvolio, constipat şi plin de ifose, victimă a unei monumentale farse. Regizorul optează pentru varianta travestiului, iar Ioana Dragoş Gajdo îi completează viziunea cu personalitatea-i recunoscută de public, dar şi cu o serie de cuvinte sau propoziţii suculent rostite în maghiară, spre deliciul aceluiaşi public cunoscător. Uneori, însă, interpretarea rolului capătă tuşe groase, iar frazele ungureşti devin prea lungi pentru nevorbitorii frustraţi.
Cvartetul farsorilor este alcătuit din camerista Maria, concepută după chipul şi asemănarea stăpânei în detaliile de costum (Lucia Rogoz), servitorul Fabian (Adrian Locovei), Sir Toby, unchiul cel plin de viaţă al contesei (Sebastian Lupu) şi mototolul cavaler Sir Andrew, peţitor al aceleiaşi contese, arţăgos, iute de picior, dar tare… la bani (Pavel Sîrghi). Cuplul comic al celor doi cavaleri iscă aplauze meritate la scenă deschisă: Sebastian Lupu face uz de un râs molipsitor, ca laitmotiv, dar uneori exagerat, ca şi cum ar vrea să iasă din impas. O menţionare specială, însă, pentru Pavel Sîrghi, care îşi dozează cu grijă resursele comice şi care, patru seri la rând, în patru spectacole diferite ca gen, a dovedit că poate trece cu lejeritate de la o partitură la alta, chiar şi atunci când rolul e de o cu totul altă factură. (Mă refer la fragilul şi interiorizatul personaj John din În curând vine timpul.) Cu un timbru aducând aminte de Birlic, actorul este, fără îndoială, una din vedetele teatrului şi publicului orădean, şi, dacă nu se va lăsa tentat de micile ispite facil artistice, sper să îşi câştige locul binemeritat în lumea ceva mai largă, alături de alţi colegi de-ai săi, deja recunoscuţi, precum Richard Balint sau Ioana Dragoş Gajdo.
În fine, rolul lui Feste îi revine lui Alin Stanciu, căruia regizorul îi dă şi halca cea mai grasă a songurilor din piesă. Imaginat ca personaj glamour, de cabaret, actorul pierde undeva pe parcurs componenta filosofică şi mare parte din funcţiile dramatice ale unuia din cei mai cunoscuţi bufoni shakespearieni. Nu doar Hamlet are dileme şi întrebări existenţiale. Actori, bufoni, nebuni – suntem cu toţii deopotrivă istoviţi. Vino, moarte, de mă ia / Să mă culci sub cetini grele sunt chiar cuvintele glumeţului Feste, nemuritoare în istoria teatrului universal. Ele se rătăcesc, însă, printre acordurile muzicale… Nu acelaşi lucru se întâmplă cu faimosul cântec din final: Piesa-i gata, trag oblonul, / Tii, ce ploaie e afară! / Dacă v-a plăcut bufonul, / Mai poftiţi şi mâine seară. Bufonul iese deocamdată din scenă, dar e de revenit iar şi iar la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, unde se anunţă noi proiecte îndrăzneţe şi de succes.
Teatrul „Regina Maria” Oradea:
A douăsprezecea noapte de William Shakespeare
(Traducerea: Mihnea Gheorghiu)
Distribuţia: Richard Balint (Orsino, ducele Iliriei), Răzvan Vicoveanu (Sebastian, fratele Violei), Sorin Ionescu (Antonio, căpitan de navă, prieten cu Sebastian), Ion Ruscuț (un căpitan de navă, prieten cu Viola), Andrei Gliga (Valentin, Curio), Sebastian Lupu (Sir Toby Belch, unchiul Oliviei), Pavel Sîrghi (Sir Andrew), Ioana Dragoș Gajdo (Malvolio, intendentul Oliviei, Andrian Locovei (Fabian, servitor de-al Oliviei), Alin Stanciu (Feste, bufon), Mihaela Gherdan (Olivia, o contesă bogată), Anda Tămășanu (Viola / Cezario, îndrăgostită de duce), Lucia Rogoz (Maria, camerista Oliviei), Ciprian Ciuciu, Andrei Gliga, Eugen Neag, Radu Tudor (lorzi, călugări, marinari, ofiţeri, muzicanţi şi alţi curteni)
Regia artistică: Alexandru Mâzgăreanu
Decoruri: Sorana Ţopa
Costume: Alexandra Boerescu
Muzica: Alexandru Suciu
Coregrafia: Baczó Tünde
Orchestra: Florian Chelu (chitară), Alexandru Szuz (tobe), Alexandru Stîngu (chitară), Marian Boboia (acordeon)
Print