Mimosa pudica este planta pe care o ştim cu toţii din folclor datorită sensibilităţii ei ridicate la factorii externi. Sistemul său de apărare retractil o face spectaculoasă pentru curioşii care îi ating frunzele tocmai pentru a vedea cu ochiul liber cum se chirceşte şi se ascunde pentru a se proteja de ceea ce ea resimte ca fiind o ameninţare. Vorbitorii de limbă engleză o cunosc sub numele de touch me not. Şi nu întâmplător acesta este numele ales de Adina Pintilie pentru filmul său. Ajuns în cinematografele din ţară la mai bine de un an după succesul de la Berlin, „Touch me not” seamănă mult mai bine cu mimoza al cărui nume îl poartă, decât cu figura robustă a Ursului de Aur care îl înnobilează în palmares. Nu e un film tipic. Poate dacă nu ar fi existat distincţia care să atragă curiozităţi şi sprâncene ridicate a „ia să vedem noi, domne’, de ce a luat ursu’?” interesul publicului mai mult sau mai puţin autentic intelectual nu ar fi fost stârnit mai deloc. Dar cum mimoza şi ursul sunt o combinaţie atipică, hai să vedem de ce şi pentru ce.
„Touch me not” este un artefact care, ca orice iluzie, minte şi el puţin. Dar destul de asumat. Un alt mix nu tocmai la îndemâna receptorului nesupus prea des experimentului este cel dintre ficţiune şi documentar. Cât e „pe bune” şi cât e „minciună”. Cine e actor şi cine nu. Acest melanj docu-artistic este un punct pe cât de delicat din punct de vedere al deontologiei profesionale, pe atât de ofertant estetic. Performanţa actriţei Laura Benson de a părea în mod real pare a unui documentar în care toţi ceilalţi protagonişti se interpretează pe sine este o mostră de actorie de bună calitate. Chiar dacă nu acesta este focus-ul filmului, chiar dacă mijloacele estetice sunt cele care atrag atenţia în mod evident, meritele la acest capitol există şi cumva e nedrept să fie trecute cu vederea.
Impactul emoţional al acestui film este, într-adevăr uriaş. Butoanele apăsate pe tabuu-uri şi sensibilităţi sunt cele potrivite. Persoane cu dizabilităţi + sexualitate = interes şi sentimente răscolite. Mesajul declarat este unul pozitiv şi plin de intenţii mărinimoase de a ne da seama cu toţii că undeva, la nivel de instincte, indiferent de forma fizică mai mult sau mai puţin reuşită, indiferent de cât de able sau differently abled am fi, avem aceleaşi senzaţii. Şi nu doar atât, ci mai cu seamă o formă fizică ce poate părea a fi perfect funcţională ascunde incapacităţi de ordin psihologice care împiedică cele mai naturale instincte. Şi cumva apare şi o urmă de duioşie printre toate sentimentele de vină şi resingere. Pentru că te simţi vinovat că eşti abled şi judgemental şi ai tot ce îţi trebuie şi parcă nu eşti la fel de fericit precum cei nu la fel de abled ca tine. Şi eşti şi ruşinat că intri în intimitatea lor cu toată curiozitatea ta şi nici nu îţi place ce vezi, mila pe care o ai din plin nici ea nu e tocmai ok pentru că oamenii nu o vor, s-au săturat de ea, vor să te uiţi la ei ca la orice om de pe stradă, dar nu prea ai cum când vezi ce vezi. Şi tot aşa un rostogol de senzaţii şi sentimente şi judecăţi şi gânduri ţi se plimbă prin corp şi prin cap. Eşti clar în disconfort. Pentru că filmul asta îşi şi propune. Nu e un unghi obiectiv şi strict documentar care prezintă rece fapte şi informaţii. Eşti condus subtil către concluzii prestabilite. Nu ai şansa de a scăpa de vină şi iubire globală a diferenţelor de orice tip. Iar dacă o faci clar eşti tu infirm sufleteşte şi intelectualiceşte.
Agenda e clară şi larg deschisă în faţa noastră. Cu tot ce ne-am obişnuit să conţină. Doar că de această dată argumentele de bun simţ nu sunt suficiente în faţa violenţei atroce pusă în forţa de impact a acestui film. În faţa degetului arătat înspre tine de cei deloc norocoşi într-ale sorţii nu îţi mai vine să ai argumente. De ei te ruşinezi, ei te blochează şi în spatele lor toată pleiada diversităţii se poate aduna pentru a-şi cere aceleaşi drepturi. E foarte inteligent, de fapt, acest demers. Şi destul de transparent. Şi destul de artistic.
„Touch me not” e un film pe care nu poţi să îl cuprinzi uşor. În mod cert e o demonstraţie. În mod cert îţi provoacă o reacţie; cel puţin una. Nu îţi dă voie să te faci că nu l-ai văzut. Şi doar această calitate şi nu e puţin lucru. Ce nu e la fel de clar e nobleţea intenţiilor şi buna credinţă a expeditorului acestui mesaj codat complex. Având în vedere publicul ţintă care nu e spectatorul de weekend de mall, e foarte probabil ca efectul scontat să fie aceeaşi propagandă pe care o fac mult mai grosolan Wonder Woman şi Black Panther, dar pentru minţile cu pretenţii şi IQ antrenat în biblioteci.
Dincolo de speculaţii şi temeri, demonstraţii şi mesaje mai mult sau mai puţin subliminale rămâne experienţa personală. Pentru mine, în tot acest bombardament de senzaţii, gânduri şi conexiuni, emoţia rămâne cel mai puternic argument extra-artistic. Strict personal, o coincidenţă a făcut ca acest film complicat şi inteligent să îşi aibă pentru mine secunda de emoţie: singura remarcă pe care am făcut-o cu voce şoptită în cele două ore ale proiecţiei a fost: „Ce ochi frumoşi are”. Era vorba despre Christian Bayerlin. Şi în clipa următoare, de pe ecran el însuşi spune „ştiu că am ochi frumoşi, mi s-a spus de mai mule ori”. Şi atunci au amuţit şi gândurile multe şi amestecate şi îndoieli şi remarcile inteligente. A existat doar emoţia în faţa unui dialog meta-artistic. Şi aşa am putut să cred în tot restul.