„Antigona” de Sofocle, în regia lui Ivo Van Hove, produs de Barbican Londra, Les Théâtres de la Ville Luxemburg şi Toneelgroep Amsterdam, cu Juliette Binoche în rolul titular, prezentat în Festivalul Internaţional de la Edinburgh. Citeşti numai şi deja eşti impresionat. Apoi vezi chipul lui Juliette Binoche prin tot oraşul – colantat pe taxiuri şi autobuze, pe bilboarduri şi bannere. E de neratat! Plăteşti fără să clipeşti biletul la upper circle şi te bucuri că ai prins un loc la spectacolul sold out. Ajungi la King’s Theatre, sala se umple, luminile se sting şi… începe dezamăgirea. Olimpul teatrului nu e la Edinburgh, iar numele de pe afiş nu sunt ale unor zei.
Montarea deloc spectaculoasă, cu un decor pe cât de minimal, pe atât de inexpresiv, reduce sensurile tragediei antice la o poveste simplă. Nimic mistic, nimic transcedental, nimic sacru; doar o înfruntare de orgolii mai mult sau mai puţin mărunte. Antigona pare că i se împotriveşte lui Creon mai degrabă din încăpăţânare sau cel mult iubire de frate şi nicidecum din supunere pentru zei. Zei care, de altfel, deşi enunţaţi, nu contează deloc în economia acţiunii. Atâta timp cât vedem oameni ai zilelor noastre îmbrăcaţi în costum cu cravată, care vorbesc colocvial şi se mişcă lejer într-un spaţiu mobilat din ultimul catalog Ikea nu tocmai putem vizualiza cele şapte suliţe înfipte în trupul lui Poliniche la poarta Tebei. Degeaba este invocat Zeus – numele lui rămâne un simplu cuvânt într-o replică venită la rând, fără prea mare impact sau importanţă.
„Antigona” lui Ivo Van Hove este la fel de unilaterală în sensuri precum este de liniară în structură şi de monocordă în ritm. Actorii au o manieră de joc vizibil exterior. Cu o tehnică bine stăpânită, cu expresivitate, dar lipsiţi de orice căldură interioară. Pe nimeni nu pare să coste nimic. Multă grijă pentru rostire, pentru accente plasate exact, dar nicio clipă de adevăr intim al personajului, de grijă pentru lumea lui interioară. Într-un spectacol bazat aproape exclusiv pe jocul actorilor şi pe relaţiile dintre personaje, emoţia, oricât de reţinut-britanică, trebuie să existe sau măcar să fie suplinită de inventivitate regizorală. Nu a fost cazul. Recitativul a curs exact, cu tonuri bine ştiute, repetate şi învăţate, intensitatea vocală a crescut atunci când s-a stabilit de comun acord în repetiţii, pauzele au durat nici mai mult nici mai puţin decât numărătoarea până la 3 sau 4 sau, poate chiar, 5. O atmosferă septică pentru un spectacol care se dorea purtător de sensuri profunde.
Regizorul a tratat tragedia antică precum o poveste tristă despre „Ce-şi face omul cu mâna lui…”. Antigona, Creon şi toţi ceilalţi nu mai au nimic în comun cu eroii. Vin de pe stradă şi stau pe canapele de piele. De ce să mai montezi o tragedie antică dacă o transformi într-o dramă contemporană? Dacă hybrisul, vina tragică, moira sunt doar noţiuni din cărţi de Istoria Teaturlui Universal, nici catharsisul, oricât de pervertit ar fi el, tradus astăzi prin succes, nu poate fi pretins.
Juliette Binoche nu a strălucit cu nimic mai mult decât colegii săi de distribuţie. A intonat conştiincios textul, cu volute de intensitate, atentă să controleze tonurile. Rostirea ei nu a trădat un gând susţinut al personajului, ci al actriţei profesioniste şi foarte precise. Un singur amănunt m-a făcut să o cred mai mult decât un nume mare pe afiş: ochii îi străluceau pe scenă, expresivi şi vizibili chiar şi de la înlăţimea balconului. Talentul şi sensibilitatea pe care le cunoşteam de pe ecran şi le aşteptam etalate şi pe scenă au găsit această cale de a ieşi din corsetul sufocant al unei regii simpliste, cuminte şi didactică.
Una dintre calităţile teatrului este neprevăzutul; niciodată nu poţi fi sigur de rezultatul final, indiferent de calitatea şi valoarea componentelor dispersate ale unui spectacol. În teatru nu există garanţii. Nici chiar la Edinburgh, în selecţia oficială. Şi atunci te miri. Iar teatrul este şi mirare.
Print