Comedia este la mare căutare în teatrul românesc. Ea este vedeta absolută, adulată şi dorită de public. Regina sondajelor de opinie şi campioana repertoriilor. Genul cel mai răsfăţat şi mai aplaudat. Fie că cercetăm studii serioase, fie că întrebăm la întâmplare oameni pe stradă, concluzia este unanimă: există cerere pentru comedie. Oamenii vor să râdă la teatru. Foarte bine şi frumos. Montăm comedii şi bucurăm publicul.
În toată această efervescenţă a unui teatru plin de voie bună nuanţele s-au aplatizat odată cu plecarea urechii la doleanţele plătitorului de bilet. Consumatorul de teatru nu îşi nuanţează dorinţa. Nu spune ce fel de comedie vrea. Ştim doar că trebuie să îl bine dispunem şi să îl facem să râdă şi sălile se vor umple. Toată umea e fericită, omul nostru pleacă acasă cu zâmbetul pe buze, tabelele se umplu de cifre consistente, rapoartele de activitate sunt pozitive – happy end. Doar că între zâmbetul spectatorului şi cifrele din tabele se pierde un amănunt: calitatea râsului şi preţul pe care arta îl plăteşte pentru ca sumele de pe hârtie să fie mulţumitoare.
Genul acesta generos şi atât de bogat reuneşte laolaltă producţii cu adevărat valoroase şi montări stângace. Iar ponderea nu este deloc echitabilă. Râsul inteligent este din ce în ce mai rar în sala de teatru. A fost înlocuit cu hohotul strident iscat de gesturi obscene, interpretări grosiere şi multă agitaţie. Efectul pare a fi acelaşi. Consistenţa, în schimb, s-a rarefiat şi gustul publicului a fost pervertit. Şopârlele savuroase care erau sarea şi piperul spectacolelor până nu demult au fost înlocuite de stridenţele contemporane de tot felul. Din dorinţa de a aduce publicul în sală teatrul s-a grăbit să împrumute mijloacele producţiilor tv cu audienţă mare şi calitate îndoielnică. Grimasele şi tonurile forţate au luat locul subtilităţii şi rafinamentului scenic. E uşor să faci lumea să râdă cu degete vârâte în nas şi beţivi care se împiedică de mobilă. Optăm lejer pentru poveştile simple cu amante, travestiuri şi cât mai multe trimiteri sexuale.
E la îndemână să faci o comedie de succes azi. O situaţie uşor de înţeles, o poveste care se complică şi se rezolvă cu bine la final, poante de schetchuri tv, puţină improvizaţie, trimiteri la personaje recognoscibile din menajeria can-canurilor contemporane şi lumea vine în sală. Componenta educaţională a teatrului îi mai interesează pe foarte puţini. Nu mai contează cum ai umplut sala. Succesul de astăzi este unul fals. Spectatorul pe care ni-l dorim – educat, inteligent, rafinat, cu un bun simţ artistic – nu poate renaşte din propria cenuşă. Trebuie să aibă motive pentru a veni la teatru. Atâta timp cât continuăm să facem spectacole pentru consumatorii de seriale tv, care râd la limba scoasă pe scenă nu putem avea prea multe pretenţii.
Oferta teatrală, chiar dacă pare variată la o primă vedere, este de fapt destul de unilaterală. Spectacolele din teatrele de stat seamănă foarte bine cu cele din teatrul independent, cu şuşele, cu teatrul de amatori. E acelaşi produs, cu ambalaj mai mult sau mai puţin strălucitor. Recunoaşterea de orice tip a devenit lipsită de valoare – un premiu important nu va convinge publicul să vină să vadă spectacolul mai mult decât o reclamă colorată sau un spot radio care anunţă cu surle şi trâmbiţe, fără nicio jenă „Cea mai bună comedie din ţară”. Doar măsura şi conştiinţa creatorilor de teatru face diferenţa în calitate. Discernământul popular ţine prea puşin cont de numele de pe afiş, locul în care se joacă spectacolul sau numele autorului. Există spectatori care merg la teatru fără să ştie titlul spectacolului. Sau, şi mai grav, nici măcar nu îi interesează. Pentru ei se face teatru astăzi. Pentru cei mulţi care vin să se râdă.
Teatrul este în depresie. Iar cauza cea mai gravă este tocmai comedia în care se scaldă de ceva vreme. Calitatea nu este sinonimă cu succesul. Pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de răbdare, timp şi preţ pus pe educarea publicului dornic de comedie. Dacă acel public va urca treptele de la râsul semidoct către cel inteligent, către nuanţă, emoţie, drama din spatele hazului şi va deveni dornic de ceva mai mult decât relaxare lobotomizată, atunci se va întrezări o speranţă de însănătoşire. Când va exista cerere şi pentru tragedie, teatrul va avea de ce să râdă. Până atunci pufnim cu toţii în râs, la unison, unii de plăcere iar alţii din stupefacţie.
Print
EU cred ca aceasta inundare cu spectacole (comice) de prost gust sau pur si simplu proaste a facut ca publicul de teatru (cel dedicat, nu cel care vine ca sa rada neaparat…) sa nu mai calce in salile de teatru. Vorbesc cu multa lume care mergea la teatru si care azi nu mai merge si nu ar mai merge, nici la cele de stat, nici la cele private, nici la cele care au nume pe afis.
Mi se pare trist ca nici macar “artistii” nu realizeaza cat de rau le face aceasta realitate. Compenseaza cu banul si adulatiile, dar incet se deprofesionalizeaza, asta daca aveau ceva valoare sau interes sa fie ceva.
Cred ca ar fi un soc daca la spectacolele titrate, dar catastrofe in realitate, publicul n-ar mai ovationa, ci ar huidui. Si nu cred ca s-ar accepta asta, auditoriul ar fi facut taliban si paseist, adorator de teatru clasic…
Absolut de acord! Din păcate, asistăm, incapabili, la un râsu’-plânsu’! De cine să plângem mai întâi?!
Cred ca aruncare pisicii in curtea publicului spectator e o scuza facila si ieftina. La fel de depresiva precum indemnurile grandilocvente la a educa publicul. Ca sa folosim cuvinte la fel de mari, Peter Brook spunea ca pentru un spectacol prost vina nu e a publicului. Exista public comod sau mai putin comod insa energia piesei data de montare si de actori este cea care decide succesul.
Obisnuiti-va cu doua idei:
– Teatrul este (si el) despre bani si auto-sustenabilitate. Un director de teatru care isi vede de interes vrea in primul rand sa-i vina lumea in sala.
– “Publicul de teatru” e masa heteromorfa. Unii (multi si nu neaparat prosti) vor comedie cu degete in nas si altii (putini) vor montari dupa Marcel Proust (yawn).
Credeti ca in West End sau pe Broadway se monteaza Cehov cu bilete care sa coste peste £ 50? Nu, fiindca n-ar veni lumea, s-ar inchide teatrul si primul pe care administratorul falimentului l-ar da afara este directorul. Se monteaza Agatha Christie care ruleaza cate 10 stagiuni, muzicaluri sau mai recent chiar si filme de Hollywood. Fiindca sunt cunoscute si aduc public. Iar o mana de teatre pentru elite monteaza piese de 4 ore despre sufragete (yawn) si se lauda ca nu si-au coborat standardul artistic.
Citesc variile critici de pe Yorick si Metropolis si sunt convins ca si in Bucuresti exista astfel de teatre unde poti sa te bucuri in voie de toate nuantele angoasei naturii umane. Inmultirea lor v-ar mai aduce (poate) din prietenii elitisti inapoi in sali dar ar tine pe dinafara mase intregi de oameni al caror singur interes sunt comediile acestea “ieftine”. Teatrele care ignora sau care cred ca vor schimba societatea dimprejurul lor se vor duce pe apa Sambetei. Si nimanui n-o sa-i para rau dupa ele, nici macar criticilor care le-au indemnat la elitism.
In intelegerea mea, autorul articolului nu deplange teatrul de elita, ci teatrul bun, adica opusul circarelii, balciului, cabotinismului.
Sa ceri teatru de elita acum, e nerealist. Pune un obez sa alerge 10 km in mod performant. Dead.
In intelegerea mea autoarea este atat de dornica de vizualizari si like uri incat isi face comentariile singura…Nu e prima oara…Au aparut in ro.o noua specie de jurnalisti, insistenti, disperati, cel mult mediocrii.