Foarte interesantă ideea Teatrului Tineretului din Piatra Neamț de a oferi publicului un weekend de autor. Cel în cauză, regizor, este el însuşi tânăr (peste două luni va împlini 29 de ani), aşadar în directă rezonanţă şi cu numele teatrului nemţean şi cu tradiţia acestuia, trăită pe proprie piele şi dusă cu ingeniozitate mai departe de Liviu Timuş, actualul director al companiei. Vlad Cristache, fiindcă despre el este vorba, a ajuns rapid şi pe bună dreptate un nume cheie al noii generaţii regizorale, cercetând şi căutându-se, cu suişuri şi coborâşuri, cu o inteligentă încăpăţânare şi o vână ludică evidentă. Pariul este continuat şi în cele două spectacole produse în vara şi toamna anului trecut la Piatra Neamţ: „Revanşa”, după textul italianului Michele Santeramo, şi „Aproape”, după cel al americanului (şi el niţeluş italian, după nume) John Cariani.
Punţile de legătură dintre cele două spectacole nu stau însă numai în probabila genă italienească a dramaturgilor, nici în faptul (deloc neglijabil) că ambii sunt şi actori. Nici doar în izbutitele traduceri ale Evei Simon (în cazul „Revanşei”) şi Cristi Juncu (pentru piesa lui Cariani). Şi nici pentru că producătorul e acelaşi, beneficiind în prezent de o sală cu acustica ameliorată, după dezastrul produs prin „reabilitarea” de acum câţiva ani (curios lucru de ce DNA-ul nu cercetează mai îndeaproape cheltuirea banilor europeni şi în astfel de cazuri, de ce Ordinul Arhitecţilor nu o trimite la plimbare pe semnatara proiectului şi de ce Ministerul Culturii şi uniunile de creatori, în loc să piardă vreme şi nervi în întâlniri fără rost, nu statuează ferm obligativitatea ca beneficiarul direct să fie şi diriginte al şantierelor care îi opresc, uneori, sine die activitatea).
Legătura este, aşadar, una care ţine de filosofia lăuntrică a celor două spectacole, aproape palpabilă, ca să zic aşa, graţie jocului actorilor. Şi asta în pofida diferenţei de statut a celor două texte de plecare. În definitiv, piesa lui Santeramo ar fi una politică, antisistem, cu clipe de răbufnire stângist-pedagogică (pentru care „foarfeca” ar fi fost un avantaj), cu haz amar şi soluţii când ingenioase, când infantile, în vreme ce aceea a lui Cariani (unul dintre cele mai bune texte pentru teatru pe care le-am citit şi urmărit în varii montări în ultimii ani) este o demonstraţie de veselă tandreţe, sclipitoare verbal şi mirifică emoţional. Cea dintâi vorbeşte despre un sud italian sărăcit de când se ştie şi despre un lasă-mă-să-te-las mediteranean agreabil până la urmă şi de care poţi da până-n Balcani la o adică, cea de-a doua e, teoretic, sub lumina aurorei boreale, deşi îţi trebuie ceva noroc ca s-o întâlneşti pe-acolo, pe sus, pe la graniţa dintre Statele Unite şi Canada, pesemne mai pe-aproape de Quebec decât de Augusta.
Acest „pe-aproape” este ceea ce leagă, însă, cele două spectacole de la Piatra Neamţ. În original, piesa lui Cariani se cheamă „Almost, Maine”, orăşelul Almost fiind unul fictiv/ficţional, dar „aproape” posibil (citez traducerea din caietul program: „Almost = aproape, cât pe ce, pe punctul de a”). Or, într-un areal pe punctul de a exista, şi personajele sunt cât pe ce să iubească, să se conformeze, dar să se şi revolte, să suporte sistemul, dar şi să strecoare grăuntele de nisip printre dinţii roţilor maşinăriei, cam cum cât pe ce, de altfel, e şi oricare muritor din lumea pe care o numim (fiindcă aşa am/ne-au învăţat) reală. E un soi de plutire în transă, în vag în ambele spectacole, chiar şi atunci când clipele de existenţă ating faze acute. Un soi de incapacitate de a deosebi starea de veghe de cea de somn, o imposibilitate de a marca graniţa dintre vis şi reverie, dintre ceea ce se vede cu pleoapele coborâte şi cu ele ridicate. Când, de pildă, Glory (Sabina Brânduşe) vine în Maine cu cioburile propriei inimi în punga de hârtie, nu scapă mai puţin din normele realităţii decât Angela (Ecaterina Hâţu), răzuitoarea de lozuri, care altfel nu ştie să facă, pe bandă rulantă, altceva decât copii şi omlete.
Contextuarea scenografică este excelent gândită tot de Vlad Cristache. „Covorul” de scenă e bizar şi-ntr-un caz şi-n celălalt. Dacă paiele, baloţii, fânul din „Revanşa” susţin povestea de la ferma din sudul Italiei, „zăpada” din „Aproape” e mărginită în neorânduială, la avanscenă, de vrafuri de cărţi. Ar fi să împing prea departe speculaţia dacă aş spune că din celuloza paielor sudiste se naşte ficţiunea livrescă a onirismului nordic. Păstrăm însă ideea, căci există evident o frumuseţe specială, exotică, a propunerii de decor, obligatoriu conotativă, excesul de real (paiele, respectiv zăpada) provocând, bizar, nu reacţii neorealiste în epicul scenic, ci transe mai degrabă vesele, fie şi-n momentele scrâşnite. Dacă în „Revanşa” există şi un centru al ficţiunii, un portocal imens, uscat şi plin de roade (sic!), plus o simpatică vacă de plastic în fundal, unic element în alb-negru alături de personajul lui Dragoş Ionescu numit Sistemul, în „Aproape” centrul e multiplu şi variat obiectual, fundalul proiectat pe ecran fiind al „bulgărilor” de auroră boreală.
De aici, poveştile (de dragoste, până la urmă) se despart geopolitic sau, după caz, geoerotic, geobancar, geonarativ, geocutumier etc. Şi dacă în „Revanşa” nu ai cum da de personaje „pozitive”, în „Aproape” fiecare secvenţă şi individ devin plasture universal impregnat de tandreţe surâzătoare. Dacă în „Revanşa” personajele se-nvârt în jurul portocalului, bancherului, obsesiei ori expresiei unei (in)fecundităţi aiuritoare, în „Aproape” actanţii, tinzând către diseminarea policromă boreală, sunt atraşi unul spre altul printr-un magnetism paradoxal, nu degeaba, pentru a fi împreună, Ginette (Alexandra Suciu) trebuie să dea ocol pământului pentru a ajunge aproape, nu departe, adică în braţele lui Pete (Florin Hriţcu). Nu e de mirare: în spaţiul „Revanşei” totul e uscat, şi nu doar paiele, portocalul, plasticul animalier, birocraţia de primărie şi frauda bancară, dar şi înseşi relaţiile interumane şi intrafamiliale. „Nu e rea, e proastă”, îşi defineşte Sabino (Rareş Pârlog) nevasta intens sporitoare de şeptel, dar, la drept vorbind, toţi cei cinci actanţi sunt un amestec de prostie şi de răutate, mai degrabă înnăscute decât premeditate. În context, jalnică „revanşa” de a vedea bancherul ajuns ospătar şi familiile celor doi fraţi atingând prosperitatea. Un fel de „Livadă de vişini” pe dos, căci, aflăm, de fapt suntem lângă o livadă de portocali, cel din scenă având cumva şi o funcţie de barometru falic: când Sabino o „ajută” pe Marta (Sabina Brânduşe), soţia fratelui său Vincenzo (Mircea Postelnicu) să rămână gravidă, începe de fapt să taie pomul care se înclină periculos, pe când berile băute în cinstea revenirii financiare aduc portocalul la loc, în poziţie verticală. Noi, pe aici, prin zona carpato-danubiano-pontică, ştiam că vinul roşu… dar, s-o lăsăm aşa. Vreau să spun că nimic nu apucă să ajungă dramatic, minat de hazul leneş meridional.
Dincolo, la hiperboreeni, totul clocoteşte erotic (altfel cum zăpada, dacă nu freudiană?), numai că, spre deosebire de semenii din sud, borealii sunt prea îmbrăcaţi (nu doar în fireştile rânduri de haine care mai de care mai groase), aşa că sunt nevoiţi să se explice, în primul rând lor înşile. Şi aşa o şi fac, pe rând, morocănosul East (Daniel Beşleagă) şi exuberanta Glory (Sabina Brânduşe), tatuata Chelneriţă (Corina Grigoraş) şi părăsitul, acum în prag de revelaţie, Jimmy (Mircea Postelnicu), posesorii de punguţă şi saci de dragoste Gayle (Sabina Brânduşe) şi Lendall (Mircea Postelnicu), potenţialii gay Randy (Mircea Postelnicu) şi Chad (Dragoş Ionescu), Marvalyn (Nora Covali) şi Steve (Florin Hriţcu) probând sărutul care vindecă de nedurere, în sfârşit, descoperitorii de iubire Rhonda (Corina Grigoraş) şi Dave (Dragoş Ionescu).
Aşadar, două modalităţi ale comicului, explorate şi exploatate inteligent de Vlad Cristache împreună cu actorii nemţeni. Un umor recitit ingenios, pentru a-i deschide ferestrele către conotaţii şi căi neaşteptate, dar limpede coerente.
Print