Iepurele alb “din adâncuri” n-are ceas, ci doar inima rănită. Nu vine din Ţara Minunilor, ci pribegeşte în căutarea unei credinţe noi şi a unei utopice Ţări a Dreptăţii. Timid, ochelarist, fără vârstă, Iepurele alb e misterios, incognoscibil şi innacesibil. Ciudat, însă, căci pare prietenos şi familiar omului de pe acest pământ. Să fie oare un intermediar între lumea noastră şi cea de dincolo, bătrân luntraş însoţitor al sufletelor celor morţi? Sau doar un consolator de profesie, precum Luka, cel mai nou chiriaş al “azilului de noapte”?
Monologul parabolă al pribeagului Luka (figurat ca Iepure alb), rostit în faţa cortinei pe jumătate ridicate, deschide spectacolul “Din adâncuri” al Companiei “Tompa Miklós” – Teatrul Naţional Târgu Mureş, în regia lui Attila Keresztes. După una din cele mai cunoscute piese ale lui Maxim Gorki, “La fund” (titlu tradus în româneşte prin “Azilul de noapte”), evocând “scene din viaţa rusească” a pensionarilor dintr-un adăpost de lângă Volga. Comentat pentru pesimism încă de pe vremea premierei din 1902, la Teatrul de Artă din Moscova, în regia lui Stanislavski, spectacolul de secol XXI al lui Keresztes nu se lasă mai prejos. Iar recomandarea de pe afiş, de a fi vizionat de persoanele peste 16 ani, pare a se referi, de fapt, la cei stabili emoţional. Altfel, reprezentaţia poate avea efecte secundare. Cathartice.
Odată ridicată, cortina va dezvălui spaţiul şi pe ocupanţii lui. Un adăpost situat într-un subsol dezafectat, umed şi întunecos, prezumtiv rece. Pereţii sunt străjuiţi de schele aflate acolo de când lumea. Pe ele se urcă din când în când personajele în căutarea aerului sau a izolării. Ferestrele – sparte – sunt doar locul de observaţie al proprietarilor. Iar uşile nu par a se deschide decât spre moarte. Singurele piese de mobilier, un pian şi un dulap culcat la pământ, sunt, de fapt, paturi de suferinţă către aceeaşi moarte. Subsolul e inundat, iar apa cea întunecată aduce cu râul Styx. Degeaba cărţile servesc drept pietre de traversare; cei care populează spaţiul sunt lipsiţi de posibilitatea alegerii, nu au cale de ieşire, nu au cale de evadare.
Scenografia Violei Fodor este dublată organic de spaţiul sonor creat de Csaba Boros. O muzică originală interpretată din când în când la pian, completată cu acorduri de vioară sau violoncel, cu picurul sacadat al apei în subsol, dar şi cu scrâşnete, geamăte, tânguiri sau ţipete, zgârieturi sonore ce creează un disconfort auditiv. Aşa cum ne imaginăm purificarea prin suferinţă.
În viziunea regizorului Attila Keresztes, spaţiul “este, de fapt, un fel de sală de aşteptare în care sufletele se tatonează pe drumul spre mântuire. Abia după ce trec de acest Purgatoriu ele se purifică sau nu.” Foşti oameni, acum singuri, cadavre vii, pentru care nu există nici dragoste, nici speranţă: într-o viaţă ca asta la ce te poţi aştepta? Poate doar la o minune.
Uneori, aceasta e moartea. Moartea nu se sperie de gălăgie. Moartea e bună cu noi aşa cum e o mamă cu un copil mic… Oameni de prisos pe lume, inşi aflaţi la periferia societăţii, la marginea existenţei. “Am convingerea că fenomenul marginalităţii sociale nu este o problemă palpabilă pentru noi: ajungem să trăim la periferie fără ca măcar să fim conştienţi de acest fapt” mai adaugă regizorul.
Actorii Companiei “Tompa Miklós” îi susţin viziunea, funcţionând ceasornic. Tic-tac, tic-tac, în ritm matematic, de metronom, măsurând artistic povestea, timpul şi spaţiul. Spre deosebire de singura (din păcate) montare a “Azilului de noapte” pe care am mai văzut-o (cea de la Naţionalul bucureştean din 1998, în regia lui Ion Cojar), ce părea un concert pentru şaptesprezece solişti şi orchestră, producţia Naţionalului mureşean vine ca o simfonie, în care calitatea ansamblului primează. Regizorul Keresztes virează amestecul dintre realism şi parabolă spre zona alegoriei. Investigaţia realistă, consumată la scara mică a grupului de personaje din azil, comunitate închisă, conduce la proiecţia unor semnificaţii la scară mare, cu valoare de generalitate. Paradoxal, cufundarea în adâncurile particularului creşte şansele universalului.
La ce mai trăieşte omul?
Vestitul imn închinat Omului de către Gorki, prin cuvintele personajului Satin, capătă accente existenţialiste în montarea de la Târgu Mureş. Pentru ce trăiţi? Pentru ce? – „hamletizează” un alt personaj, cel al Actorului. Doar n-am venit degeaba pe lume, nu-i aşa? se întreabă, la rândul său, Baronul. Iar Vaska Pepel caută, înfiorat, un indiciu, o cale: Este Dumnezeu? – Dacă nu crezi, atunci nu este… – îi răspunde aparent senin pelerinul Luka. Practicant desăvârşit al “înălţătoarei minciuni”, Iepurele alb Luka (interpretat de Csaba László) insuflă speranţă cum poate: Să nu-ţi pierzi nădejdea… ai să mori şi ai să te linişteşti… Moartea alină orice durere… ea e bună cu noi… Se spune că abia după moarte te odihneşti… Că de unde să se odihnească bietul om pe lumea asta? – Dar nu cumva şi pe lumea cealaltă tot chinuri ne aşteaptă? Nu cumva şi pe lumea cealaltă o să fie la fel? – se întreabă muribunda Anna.
Fără a fi morbid, spectacolul regizat de Attila Keresztes amplifică, prin întâmplările sale scenice, zvârcolirile unor muritori care nu mai pot trăi. Aflate permanent într-o căutare a adevărului, personajele sunt ademenite de iluzia unei vieţi mai bune. Dar, în această dialectică, Luka nu le arată şi drumul: cum să traverseze Styxul. Poate Actorul să mai aibă o şansă. Poate reuşeşte să se salveze. Să se vindece de alcoolism în acel spital gratuit pentru beţivi, despre care i-a povestit Luka. Lumea şi-a dat seama că şi beţivul e om… În interpretarea remarcabilă a lui Bányai Kelemen Barna, personajul capătă valoare alegorică. Când fata morgana se risipeşte, Actorul pierde iluzia. Să mori, să dormi… precum Hamlet. Îşi pune grima albă de clovn trist cu lacrimi sângerii şi pleacă. Funia e pregătită. Mai târziu, spre apus, Baronul îl găseşte spânzurat pe maidan, ca pe omul acela care şi-a făgăduit o viaţă să ajungă în Ţara Dreptăţii şi, văzând că nu e pe nici o hartă, şi-a pus ştreangul de gât. Eh… ne-a stricat tot cheful… tâmpitul! – conchide Satin.
Spre deosebire de textul “Azilului de noapte”, producţia “Din adâncuri” nu lasă mari speranţe umanităţii. Ci comunităţii din care se trage, prin curajul creatorilor săi de elită de a se împotrivi omului-masă, dar şi credinţei încetăţenite că ne-am născut într-un loc şi un timp potrivnice nouă. Speranţa e cea a deschiderii unui nou drum într-o companie aflată în căutarea modalităţilor actuale de exprimare şi a unor publicuri întinerite – fizic şi, mai ales, spiritual. Prin spectacolul său, Attila Keresztes pare să aducă pe scena de la Târgu Mureş mesajul lui Gorki: Un om adevărat, un om viu caută mereu ceva, iar voi, voi trăiţi liniştiţi, docili, imobili, cum vi s-a ordonat. Prea leneşi ca să gândiţi, prea temători ca să reacţionaţi… Când vântul din câmpie vă aduce adieri proaspete, vă închideţi de teamă să nu prindeţi o răceală la inimă.
Teatrul Naţional Târgu Mureş – Compania “Tompa Miklós”:
“Din adâncuri” (“Azilul de noapte”) după Maxim Gorki
Regia: Attila Keresztes, Scenografia: Viola Fodor, Costume: Bianca Imelda Jeremias, Muzica: Csaba Boros, Asistent regie: Zoltán Csép
Distribuţia: MIHAIL IVANOV KOSTILIOV: Attila Gáspárik, VASILISA KARPOVNA: Ramóna Gecse, NATAŞA: Ibolya Mészáros, MEDVEDEV: Gábor Tollas, VASKA PEPEL: András Korpos, ANDREI MITRICI KLEŞCI: Oszkár Meszesi, ANNA: Klára Tompa, NASTIA: Andrea Varga, KVAŞNIA: Dorottya Nagy, BUBNOV: Levente Miklós Ördög, BARONUL: Barna Bokor, SATIN: Ernő Galló, ACTORUL: Barna Kelemen Bányai, LUKA: Csaba László, ALIOŞKA: Zsolt László Bartha, KRIVOI ZOB: Zsolt Orbán
Print