Trei, Doamne, şi toţi trei!

Trei prieteni călătoresc prin lume. Un nobil bătrân, obosit şi plictisit de viaţa care l-a dezamagit nu o dată. Nu mai vrea nimic, nu mai aşteaptă nimic, dar continuă să facă ce a învăţat şi îşi poartă paşii ca umbre ale celui care a fost. Altul e matur, în putere, cu ochi sticloşi după tot ce străluceşte – fie glorie, fie recompense materiale imediate. E isteţ, gălăgios şi se adaptează uşor; burghezul pur-sânge, impulsiv, arogant şi prea puţin interesat de etichetă şi ţinută. Iar cel de-al treilea e un tânăr în perpetuă mirare şi căutare. Merge din inerţie cu entuziasmul caracteristic vârstei şi se lasă impresionat atât de poveştile bătrânului, cât şi de isprăvile strălucitoare ale companionului pus pe fapte mari, dar lipsit de substanţă. Are speranţe şi vise adunate într-un geamantan pe care îi e frică să îl deschidă. E un orfan purtat de vânt care caută răspunsuri fără să ştie ce întrebări să pună. Pe unul îl dor articulaţiile, altul e orb de trufie, iar celălalt oboseşte uşor şi are probleme de respiraţie. Un trio oricum, dar nu formidabil. Trei personaje-simbol care se ceartă, se împacă, se urăsc şi se iubesc, se suspectează reciproc şi se ajută. Merg mai departe, fără ţintă, cu scopuri diferite, dar indefinite, şi nu ajung nicăieri.

Aşa arată astăzi cele trei mari modalităţi de a face teatru în România. Fie plictisit şi plicticos, fie strălucitor, pretenţios şi lipsit de substanţă, fie haotic, precipitat şi lipsit de personalitate. Excepţiile sunt  puţine, iar reuşitele aleatorii. Lipsa unor spectacole cu greutate, a unor creaţii în adevăratul sens al cuvântului, vorbeşte de la sine. Există o bogăţie cantitativă şi o varietate de genuri. „Succese de public” şi „interpretări notabile”. Comparăm mere cu pere şi enumerăm spectacole bune, pe care să le recomandăm prietenilor. Dar de fiecare dată când o facem avem o menţiune: e bun actorul din rolul secundar, e frumoasă scenografia, are haz, echipa e tânără şi entuziastă, e o scenă emoţionantă… Justificarea e nejustificată în cazul unui mare spectacol. Şi mai trist e atunci când ne scuzăm recomandarea: du-te să-l vezi, chiar dacă… deşi… totuşi… poate o să-ţi placă.

Exigenţele au scăzut drastic şi alarmant. Spectatori şi critici de teatru îşi dau mâna într-o indulgenţă complice. Răsuflăm uşuraţi când găsim motive să adunăm mai multe plusuri de cât minusuri. Aplaudăm la unison o seară de teatru salvată şi nu una câştigată. Reperele se îndepărtează într-un trecut din ce în ce mai îndepărtat, iar tinerii ascultă fascinaţi poveşti despre mari roluri datate înainte de naşterea lor. Modelele de astăzi sunt cele ale celor care reuşesc să joace mult şi e din ce în ce mai puţin important dacă şi bine.

Timpul de laborator, de căutări, al unor repetiţii nu mai există. Ce contează e să fii gata la timp pentru a elibera scena pentru proiectul următor. Teatrele se laudă cu numărul de premiere, festivalurile, numeroase şi ele, nu mai reprezintă neapărat o selecţie calitativă, ci una pe baza unor criterii de gen. Şi atât. Simţul critic s-a tocit, iar cel de narator blând s-a supra-specializat. Tot mai mulţi se feresc să emită judecăţi de valoare în spatele unei cumsecădenii cuminţi şi când tragem linie la orizont nu se văd decât siluetele chircite ale celor trei călători din poveste. Mersul lor bâjbâit ţine loc de direcţie. Statura lor scâlciată e model, iar subiectivităţile lor amalgamate au înlocuit gândirea coerentă şi interesul pentru profesie.

Ar fi frumos să visăm la un teatru-Făt-Frumos pe un cal alb. Sau la unul cu figură de geniu neînţeles, vrăjitor sau filosof. Deocamdată cei trei ne-magnifici îşi văd mai departe de calea lor frântă, iar noi îi urmăm încurajându-i fără tragere de inimă, mimând încrederea.