„Trei generaţii” de acum 60 de ani

Timpul teatrului este timpul prezent. Chiar şi dacă vorbim despre o tragedie antică. Spectacolul nu se poate întâmpla decât în timp real. De unde vin personajele, din ce secol şi loc, cum vorbesc, după ce modă se îmbracă, ce credinţe au şi după ce principii se ghidează, indicaţiile de cod şi orice amănunt din text, totul poate fi verosimil şi uşor de acceptat. Cu o condiţie: să se întâmple acum. Pentru cei ale căror ceasuri numără secundele în sală. Dacă maniera de montare, stilul de joc, tematica piesei sau estetica decorului pot fi interpretate, combinate, inventate sau jonglate după voia, talentul şi intenţiile artistice, timpul este singurul element fix. Obligo-ul esenţial.

Spectacolul „Trei generaţii” de Lucia Demetruis montat de Dinu Cernescu la Teatrul Odeon pare să fi trecut cu vederea tocmai această evidenţă. Nu este un spectacol contemporan cu vremea sa. Nu aparţine anului 2015. Şi nu este vorba de parfumul de epocă, de atmosfera secolului trecut în care se petrece acţunea. Ci, în primul rând, despre ritm; despre maniera de joc a actorilor; despre mizanscenă. Intenţia pare a fi aceea de reconstituire a premierei de acum aproape 60 de ani. Impresia generală este că vizionezi o înscenare documentară despre cum se făcea teatrul de demult. Sentimentul că te afli într-un muzeu vivant ce reproduce la scară 1:1 teatrul înaintaşilor. Chiar dacă temele recurente în cele trei acte ale iubirii frânte de interese materiale, neîmplinirea şi asumarea unor lumi în degradare conţin suficient material psihologic şi scenic, încât să capteze atenţia şi interesul, iar povestea poate cuceri prin emoţie şi duioşie, modalitatea excesiv expozitivă prin care este prezentată devine obositoare pentru un ochi antrenat cu ecranele laptopurilor.

Montarea clasică, fără artificii şi excentricităţi este de bun augur pentru un astfel de text profund datat de acţiunea piesei. Ar fi fost ilară o încercare de modernizare forţată. Un boier în jeanşi sau un moşier cu maşină decapotabilă sunt marca prostului gust. Timpul piesei, al poveştii, este cel just. Cel al spectacolului, în schimb, a întârziat cu câteva decenii. Scene în care personajele vorbesc la rampă, în care declamaţiile erotice sunt rostite cu emfază, în care tonurile stăpânesc orice intenţie, în care gesturile largi explică replica, în care actorii nu interpretează personaje, ci arată demonstrativ caractere; întreg arsenalul care făcea vogă pe scenele veacului trecut sunt uşor de recunoscut.

În povestea care se repetă preţ de trei generaţii, a fetei obligate de tată să se mărite împotriva voinţei sale pentru a salva averea şi situaţia familiei aflate în pragul falimentului şi dezonoarei, există acea candoare a umanităţii. Ruxandra îşi traversează viaţa într-un sacrificiu perpetuu – mai întâi îşi pierde şansa la fericirea alături de iubitul său Şerban. Apoi încearcă să îşi salveze fiica, pe Eliza, de la aceeaşi soartă, dar eşuează. Iar la final, nu mai are puterea decât să fie martoră tăcută a evadării nepoatei sale, Veronica, cea care rupe lanţul patriarhatului dictatorial. Aceste glume cinice ale destinelor celor care copiază vieţile părinţilor fără curajul de a-şi trăi propria viaţă au dramatism şi ţes o poveste consistentă. Păcat, doar, că această poveste nu ne este adresată nouă, ci părinţilor noştri.

Întreaga distribuţie pare scoasă din filele cărţilor de Istoria Teatrului Românesc. Chiar şi cei mai tineri par că se folosesc în interpretare de mijloace străine lor. Plăcerea jocului e înlocuită de inconfort, iar aplombul cu lipsa de vlagă. Crina Mureşan (Ruxandra) pare mai mult preocupată de diferenţierea celor trei vârste prin mijloace exterioare decât de transformarea interioară şi abia în ultimul act, în contre-emploi îşi căptuşeşte cu emoţie interpretrea. Sabrina Iaşchevici (Eliza) nu străluceşte nici la o treime din potenţialul talentului său – are, în schimb, calitatea de a fi cea mai naturală şi mai aproape de a construi un personaj şi nu un caracter. La fel şi Paula Niculiţă (Veronica), Angela Ioan (Sultana) şi Mircea N. Creţu (Ioniţă) care acoperă un parcurs scenic susţinut interior. Silvian Vâlcu (Ilie) are atuu-ul de a fi ludic, dar rămâne, şi el, la primul nivel de asumare a rolului. Andrei Runcanu (Şerban) este rigid şi oricât ar încerca să se convingă că replicile şi gesturile îi aparţin, pare că rosteşte vorbele cu vocea unui străin, iar corpul este unul de împrumut. Aceleaşi dificultăţi le întâmpină şi Dragoş Panait (Pavel). Ioan Batinaş (Radu) nu surprinde cu nimic şi reia acelaşi personaj abulic şi distrat pe care l-a realizat, nu demult, în „Titanic vals”. Laurenţiu Lazăr (Chiril), Marian Ghenea (Alexandru) şi Marian Lepădatu (Ştefan) apasă pedalele emfazei şi nu găsesc tonul just. Exagerat-demonstrativ, accentuând cuvintele aleator, prea-puţin atenţi la relaţii şi concentraţi doar pe efectul de moment al cuvintelor rostite. Dacă există două interpretări pe care să le reţii, acelea sunt Ruxandra Maniu (Tinca) – servitoarea care aduce un contrapunct comic cu fiecare traversare a scenei şi cu bodogăneli asumate – şi Rodica Mandache (Domnişoara Macri cea mică) – fata fără noroc care speră să fie furată de un iubit chiar şi la bătrâneţe. Cu dulceaţă şi alint, cu tuşe groase, dar controlate, această apariţie a unei fiinţe optimiste până la duioşie este mai vie decât tot freamătul sufletelor de mucava.

„Trei generaţii” este un Benjamin Button – născut bătrân. O mostră de trecut care se întâmplă printr-o ciudăţenie la timpul prezent. E suspendat undeva deasupra minutelor care se scurg în ceasurile celor aflaţi în sală. Ca o umbră a ceva ce a fost. O experienţă inedită, cu un aer straniu, care nu reuşeşte să convingă de adevărul pe care îl poartă. Anul e, totuşi, 2015, iar timpul va fi mereu prezent.

Teatrul Odeon

Trei generații, de Lucia Demetrius

Regia artistică: Dinu Cernescu

Scenografia: Maria Miu

Ilustrația muzicală: Vasile Manta

Sultana, nevasta lui Ioniţă – Angela Ioan

Ruxandra, fiica Sultanei – Crina Mureşan

Eliza, fiica Ruxandrei – Sabrina Iașchevici

Veronica, fiica Elizei – Paula Niculiţă

Domnişoara Macri cea mică – Rodica Mandache

Tinca, servitoarea casei – Ruxandra Maniu

Ioniţă, judecător – Mircea N. Creţu

Ilie, fiul lui – Alexandru Papadopol / Silvian Vâlcu

Chiril, moşier – Laurenţiu Lazăr

Radu, medic – Ioan Batinaş / Nicholas Cațianis

Şerban, pianist – Ionuţ Kivu / Andrei Runcanu

Alexandru, avocat – Marian Ghenea

Pavel, iubitul Veronicăi – Dragoș Panait

Ştefan, vecin – Marian Lepădatu

Foto Octavian Tibăr