Săptămâna trecută, pe 1, 2 și 3 iulie, Teatrul Nottara din București a găzduit, la Sala George Constantin, un eveniment dedicat teatrului rus contempoan, după ce în anii precedenți a organizat astfel de seri și a adus în atenție teatrul ceh sau mexican, dar și teatrul de la noi, punând în lumină texte dramatice contemporane.
Coordonată de regizorii Mihai Lungeanu, Alexandru Mâzgăreanu și Bogdan Budeș, ediția a cincea a aruncat o privire asupra dramaturgiei ruse de azi, dedicând trei seri pieselor semnate de foarte tânăra Iaroslava Pulinovici, care, la 28 de ani, a scris peste 50 de piese și scenarii, multe dintre ele montate în Rusia și în țările europene. „Spectacolul începe cu o lectură. Focus: Iaroslava Pulinovici“ a avut două componente: spectacole-lectură și discuții cu publicul și cu autoarea, aceasta fiind structura fiecăreia dintre cele trei seri în care s-a desfășurat evenimentul.
Despre autoare, desigur, niciunul dintre numeroșii spectatori nu știa mai nimic, cum mai nimic nu se știe la noi despre dramaturgia din Rusia zilelor noastre. Iubitorii de teatru știu, se poate, două, maxim trei nume, ale căror piese au fost montate la noi. Cât despre dramaturgii autohtoni, ale căror texte ajung greu și rar pe scenă, dezinteresul lor față de ce fac și ce scriu confrații din alte țări s-a confirmat și de data aceasta, căci nici picior de dramaturg recognoscibil în sala în care au avut loc cele trei spectacole-lectură (cu excepția lui Mircea M. Ionescu). Să fie cu toți în vacanță sau, dimpotrivă, preocupați de propriile scrieri, care nu suferă amânare? Absența lor a fost, din nefericire, însoțită de absența creatorilor de teatru din sală. Iată cele două fețe ale unui fapt: sala – e drept, nu una mare – s-a dovedit neîncăpătoare, majoritatea locurilor fiind ocupate de simpli spectatori, nu de artiști. Depinde cum privești lucrurile, nu-i așa?
Pe de altă parte, nu pot să nu amintesc încă un fapt trist, constatat la ieșirea de la primul spectacol-lectură. Pe scări, spre ieșire, aud în spate o frântură de următorul dialog între două spectatoare, una mai în vârsta, cealaltă mai tânără: „Or fi terminat la facultăți particulare, dragă, dacă joacă așa. Fără costume și total nepregătiți!“. Mai mult: „Nu, n-au talent.“ Interlocutoarea răspunde: „Da, nu mi-a plăcut nici mie, că stăteau acolo pe scaune…“ Asta, după un spectacol-lectură cât se poate de reușit. Accesul gratuit să fi adus în sală și oameni care nu știau la ce vin, dar și-au zis să vină, că e teatru? Sau să fie acestea două voci de spectatori adevărați? În fine, vă las pe dumneavoastră să interpretați cum credeți de cuviință această mică mostră de dialog.
Cât despre dialogul cu autoarea și cu creatorii spectacolelor, în cele două seri la care am participat (din păcate n-am ajuns la „Somnambulism”, regizat de Alexandru Mâzgăreanu), el a reflectat mai ales interesul pentru viața de dramaturg (tânăr) în Rusia de azi. Se poate trăi din scris? Cât de greu e să ți se monteze o piesă în Rusia? Câți dramaturgi ruși ajungă pe scenă în Rusia? Există concursuri care sprijină aceste creații? Dar instituții? Ce rol are profesorul în formarea unui dramaturg? etc. Cam așa au sunat multe dintre întrebările adresate Iaroslavei Pulinovici. Curiozitatea firească s-a putut exprima liber în atmosfera degajată de după spectacol, când am și aflat câteva informații despre autoare, furnizate modest și moderat de ea însăși, după spectacolele-lectură care ne-au făcut o scurtă, dar relevantă incursiune în dramaturgia sa.
„Corul lui Caron“, piesa tradusă și montată de Bogdan Budeș, și „Janna“, piesa tradusă de Raluca Rădulescu, spectacolul-lectură fiind regizat de Mihai Lungeanu, pot strâni reacții intelectualiste tocmai prin conținutul lor puternic emoțional, construit în jurul a două identități feminime și al stării de criză. Prima ne-a spus povestea Nastenkăi, fost copil-minune, acum nefericită că nu se află în lumina reflectoarelor. În sfârșit, Nastenka va ajunge în lumina reflectoarelor. Dar cu un preț. A doua ne-a arătat o altă femeie nefericită, Janna, care plătește prețul succesului în carieră. Și aici, prețul are mai multe fețe. Unul dintre meritele dramaturgului este acela de a le fi arătat. Sună a telenovelă? Sună, dar nu e. Noi, spectatatorii, am avut o ocazie să vedem direct cât de flexibile sunt granițele dintre genuri și cum un strat al poveștii care poate fi telenovelă nu e telenovă, căci îl transformă straturile depuse peste.
Realizate profesionist și înregistrate pentru difuzare la radio, ambele spectacole (primul avându-i în distribuție pe Diana Roman, Raluca Gheorghiu, Dan Bordeianu, Ion Grosu și Ion Haiduc, în al doilea jucând Catrinel Dumitrescu, Sorin Cociș, Lucian Bârsan, Catinca Maria Nistor, Oana Cârmaciu și Clara Popadiuc) au demonstrat utilitatea acestui tip de execițiu artistic și educativ, care ar trebui să fie inclus în programul oricărui teatru de stat, și, mai mult, capacitatea de a atrage un public și de a-i stârni cu adevărat interesul. Din câte s-a văzut la Teatrul Nottara, spectacolul-lectură nu e deloc doar pentru publicul de specialitate. Nu putem, deci, decât să așteptăm alte experimente de același gen.
Foto Maria Ștefănescu
Print