
Este deja de domeniul locului comun că A.P., Cehov se numără printre marii precursori ai literaturii dramatice a absurdului, că, înaintea lui Ionesco, Beckett, Adamov sau Pinter, marele dramaturg rus a adus în scrierile sale criza comunicării, imposibilitatea limbajului de a mai stimula empatia între oameni.
Aproape că nu mai există exeget al lui Cehov care să nu invoce faptul că marile sale personaje din capodoperele scrise începând cu Pescărușul vorbesc doar pentru ele însele, fără a face nici cel mai mic efort de a-și da unele altora ascultare. Sunt sensibile doar la propriile lor dorințe, vreri, emoții, înfrângeri și de o indiferență absolută la sentimentele, problemele, durerile aproapelui.
Pe de altă parte, chiar dacă în ultimii zeci de ani s-a preferat ca lumea lui Cehov să fie una zgomotoasă, fals vie, nu trebuie uitate tăcerile pe care au mizat o serie de multe spectacole reușite.
Nu e deloc exclus ca de la una dintre aceste premise, să fi pornit regizorul Timofei Kulyabin atunci când a decis să monteze Trei surori fără cuvinte. Adică, fie că a dus până la ultimele consecințe sus-menționatele tăceri, fie a valorizat la maximum considerațiile astăzi cu valoare de axiomă despre non-comunicarea la Cehov. Prima ipoteză mi se pare extrem de seducătoare, cea de-a doua mai apropiată de realitatea spectacolului. Cert e că Timofei Kulyabin s-a servit aproape în exclusivitate de limbajul mimico-gestual de care se slujesc cotidian surdo-muții.
Nimeni nu mai recurge la limbajul articulat în spectacolul produs de Teatrul Academic de Stat din Novosibirsk, nimeni cu notabila excepție a lui Ferapont. Cel care, în textul original al lui Cehov, era prezentat ca marcat de o puternică deficiență de auz.

Așa se face că personajele din această versiune a celebrei piese cehoviene se privesc intens, iscoditor unele pe altele, însă indiferența reciprocă le este riguros aceeași. Singura lor certitudine este așteptarea.
La începutul spectacolului, Olga, Mașa și Irina așteaptă deja de 10 ani, adică încă din ziua în care tatăl lor, ofițer de meserie, a fost relocat din Moscova într-un nesemnificativ oraș de provincie. Așteaptă să revină în Capitală, se leagă de orișice mică nădejde, inclusiv de visata carieră universitară a lui Andrei Prozorov. O fac, cu toate că știu că Mașei îi va fi încă și mai greu să plece, având în vedere eșuata ei căsătorie cu Kulîghin, aici parcă mai ridicol, mai încântat de sine, mai clovnesc, mai trist ca niciodată.
De așteptat, așteaptă și ofițerii, gata oricând pentru o altă relocare a Bateriei ba în Polonia, ba la granița cu China, și nou-venitul Verșinin care e veșnic speriat de iminența primirii unei noi vești proaste despre isprăvile soției, și doica Anfisa care și-a dat repede seama că nu va avea zile bune în casa Prozorovilor din clipa în care stăpâna informală a acesteia a devenit Natalia Ivanovna.
Dacă în Unchiul Vanea aveam de-a face cu o casă de tip labirint care îl enerva la culme pe profesorul Serebreakov, aici casa Prozorov este o imensă sală de așteptare. Unde până în actul al treilea, acela al incendiului, când la beție este distrusă de doctorul Cebutîkin, nu se aud decât sunetele pendulei moștenire de familie și acordurile viorii la care mai cântă din când în când Andrei. Pe urmă, din actul al treilea încolo nu se mai aud decât clopotele bisericii ce anunțase începutul sinistrului.
Deși aproape fără nicio vorbă, montarea de la Teatrul Academic de Stat din Novosibirsk respectă cu sfințenie textul original al lui Cehov. Interpretat prin mimică și gesturi, dar care poate fi urmărit transcris pe două mari panouri.
Pentru Timofei Kulyabin contează nu doar fiecare vorbă, ci și fiecare secundă, însă pare a nu conta defel timpul. Timpul generic. Contează spațiul, nu și vremea. Deducem din text că de la început și până la incendiu au trecut deja patru ani pentru ca mai apoi totul să se consume, cum se spune, pe repede-înainte.
Practic, nu putem spune cu exactitate când se petrece de astă dată acțiunea piesei. Personajele au laptopuri, telefoane mobile, doctorul Cebutîkin se joacă pe tabletă, fac fotografii, selfie-uri cu ocazia aniversărilor și a altor sărbători de familie, Mașa și Verșinin își consumă adulterul nu doar în întâlniri fals discrete cunoscute de toată lumea, mai puțin de ridicolul Kulîghin. Însă dincolo de aceste semne exterioare ale modernității, altceva modern, mai nepatriarhal, mai în spiritul unui nou timp nu cred să mai existe.

Spectacolul păstrează divizarea în patru acte, dintre care, la nivel spectacologic, cele mai realizate, mai pline de impact mi s-au părut primul și al treilea. Prima oră a reprezentației este rezervată prezentării personajelor. Facem cunoștință cu Olga, înveșmântată în bluză albă și pantaloni negri, cu Mașa încă în doliu mare, obosită, plictisită, indiferentă, deja controlându-și cu greu nervii, cu Irina, îmbrăcată în alb, exact în ziua în care împlinește 20 de ani. Îi vedem pe stângaciul, sensibilul Tuzenbah, pe mereu nepotolitul într-ale băuturii Cebutîkin, pe auto-mulțumitul de sine Kulîghin, pe etern nevroticul și enervantul Solionîi, pe atât de așteptatul locotenent-colonelul Verșinin a cărui sosire înviorează parcă întreaga atmosferă, îndeosebi pe Mașa care își anulează intempestiv plecarea anunțată. Îi vedem și pe etern întârziații Fedotik și Rode.
Partea a doua se scurge relativ indiferentă, fără întâmplări majore, dar și fără rezolvări artistice din cale afară de interesante, într-un amestec de veselie și tristețe. Partea a treia crește tensiunea întregului spectacol. Este timpul incendiului. Al unei lumi fantomatice, haotice în care durerile ascunse, iubirile secrete, interzise, adulterine, dezamăgirile, reproșurile se mărturisesc ori de câte ori, din cauza urmărilor sinistrului, se ia iarăși lumina.
Sigur, e o performanță în sine ca niște actori care au darul auzului și al vorbirii să realizeze un spectacol într-un limbaj ce le-a fost până atunci complet străin. Există, cum spuneam, în întreaga gramatică a spectacolului momente, secvențe bine realizate. Totul rămâne însă la nivel de experiment reușit, dar fără consecințe de durată pentru exegeza cehoviană.
FITS 2018
Teatrul Academic de Stat din Novosirbirsk
TREI SURORI după A.P. Cehov
Regia: Timofei Kulyabin
Scenografia: Oleg Golovko
Light design: Denis Solntsev
Asistent de regie: Natalia Yarushkina
Instructor limbajul semnelor: Galina Nishchuk
Consilier Deaf Culture: Veronika Koposova, Tamara Chatula
În distribuție: Ilya Muzyko, Valeria Kruchinina, Claudia Kachusova, Irina Krivonos, Daria Emelyanova, Linda Akhmetzyanova, Denis Frank, Pavel Polyakov, Anton Voinalovich, Konstantin Telegin, Andrei Chernykh, Alexei Mezhov, Sergey Bogomolov, Sergey Novikov, Elena Drinevskaya
Data reprezentației: 9 iunie 2018