Nebolshoy Drama Theatre din Sankt Petersburg a venit la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu „Trei surori”, piesă pusă în scenă de Lev Erenburg, care în urmă cu câțiva ani a fost şi la București cu „Furtuna” după Ostrovski. „Trei surori” este cea de-a doua montare după Cehov la teatrul pe care l-a fondat și pe care-l conduce, iar spectacolul care s-a jucat în cadrul FITS, departe de viziunea tradițională, aproape canonică, asupra clasicului rus, a propus o perspectivă să-i spunem neașteptată.
Tăioasă ca o lamă de cuțit, veselia amestecată cu tristețe din „Trei surori” e măsura unei lumi chinuite și necruțătoare cu sine. O lume brutală, o lume banală, crudă, urâtă, din care transpare însă o irezistibilă poezie a banalității. În varianta lui Erenburg, Olga, Mașa și Irina sunt departe de a avea grația înconjurată de aura de romantism tipică femeilor „cehoviene”, Verșinin, departe de imaginea romantică a bărbatului care suferă, înlănțuit într-o căsnicie din care nu poate ieși… Întoarse cumva la punctul zero, personajele din „Trei surori” se redesenează și se reinventează, diseminând un univers pe care-l reconfigurează aproape plastic, cu momente de actorie impecabile.
Iar povestea ar suna așa… Cele trei surori sunt trei femei obișnuite de aici sau de acolo, de atunci sau de acum, o familie în care nefericirea e firească și banală și care visează simplu și necontorsionat la o evadare nici măcar cu adevărat dorită. Suferința fizică este legată la fel de firesc și cumva ombilical de o lume interioară insuficient defrișată, din care doar țâșnesc la suprafață tristeți aproape grotești, aproape detestabile. Nu sunt frumoase personajele lui Cehov, în viziunea lui Erenburg. Sunt mai degrabă ridicole. Aproape grosolană și nefeminină, Mașa înghite paharele de băutură fără delicatețe, dar când îl ia în brațe pe Verșinin, în tot comicul absurd al momentului, din fiecare gest al ei se țese o lume întreagă de poezie firească, simplă, necăutată. Ștearsă, banală și neinteresantă, ușor isterică și nefericită, Olga devine brusc de o căldură irezistibilă când o consolează pe Mașa sau când stă de vorbă cu Andrei… Iar Irina, merge șontâcăind pe scenă, acră și lipsită de senzualitate, până la momentul când se sărută cu baronul și, murdari de pământ pe buze și pe față, ea scuipă bucățele de țărână, în timp ce el îi atinge mâna pasional, și brusc Irina devine cea mai frumoasă femeie din lume, așa, cu obrajii și buzele murdare…

Nimic, niciuna dintre scene, nici cea în care pleacă Verșinin, nici cea în care Irina vorbește despre cheița pierdută a sufletului ei, nici aceea în care Olga tremură de atracție lângă același Verșinin, nu e poetică, dar poezia țâșnește la suprafață cu violență. Niciun clișeu în montarea de la Sankt Petersburg, deși se aude și muzică rusească, deși există samovar… Dar, pe lângă asta, o cruzime etalată permanent și asociată cu durerea fizică, asociată cu sângele, cu durerea de dinți, cu trauma, înghite frumusețea caldă a lui Cehov și o regândește crud, în scene în care, luate separat, imposibilul este construit minuțios, printre hohote de râs.
Ridicole până la limita la care ridicolul devine nu înduioșător, ci aproape tragic, pentru că destinele, damnarea și irealizabilul se văd cu ochiul liber, personajele din „Trei surori” joacă un rol… Se joacă pe sine aproape trei ore, cu o ironie care le încarcă de poezie. O poezie grotescă și amară, de care nu scapă niciunul. Natașa cea atât de ironizată în majoritatea montărilor este aici ființa cea mai „normală”. Iubește și este iubită, chiar dacă se umple de ridicol într-o scenă în care i se ridică rochia și i se vede lenjeria, lăsând în urmă hohote de râs masculine și vulgare… dar total lipsite de vulgaritate. Iar momentul în care Andrei îi mulge laptele din sân cu buzele și umple apoi un pahar este cea mai grotesco-poetică scenă de dragoste și intimitate pe care am văzut-o vreodată pe scenă.
Pasiunea răzbate din fiecare dintre aceste suflete chinuite și deloc banale, prinse însă într-o existență banală, condamnate la un trup cu care nu se simt consubstanțiale – și asta este, poate, cea mai interesantă dintre ideile lui Erenburg, căci Moscova lui înseamnă și asta, nu doar un loc, nu doar o stare, nu doar fericirea, ci și un trup în care se se simtă acasă.
Finalul, poate singura imagine poetică asumată și construită ca atare, va rămâne sinonim cu acea căutare veșnic imposibilă: Irina râșnind boabe de cafea în semiîntuneric și aroma răspândindu-se în toată sala…