Patru sute de ani (neapărat cu pronunţie de Berliner Ensemble)… După patru sute de ani ce s-ar mai putea spune nou despre creatorul Shakespeare?… Atunci au sosit şi nişte indivizi care întârziaseră. / Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire, / Şi le-a spus că nu le ramâne decât să se facă / Critici literari / Şi să-i conteste opera.(Marin Sorescu – “Shakespeare”) La Craiova, însă, lucrurile nu stau aşa. Ediţie de ediţie, componenta teoretică a Festivalului Internaţional Shakespeare devine din ce în ce mai îmbelşugată. Criticilor literari li se adugă cei teatrali, cercetatorii, teatrologii, traducătorii şi, împreună sau pe secţiuni, se reunesc în tot felul de de ateliere, colocvii, conferinţe şi lansări de carte, într-o perpetuă scrutare a căilor prin care Shakespeare a marcat destinul scenelor lumii.
În week-end-ul tocmai încheiat, Sesiunea de shakespearologie, organizată sub egida Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi intitulată Mari aventuri shakespeariene pe scene româneşti şi străine, a încercat să reconstituie – într-o manieră arheologică – unele dintre aceste aventuri, decisive pentru memoria teatrului. Moderată de George Banu şi Ludmila Patlanjoglu, reuniunea a avut invitaţi de soi: Yun-Cheol KIM (Coreea de Sud), Preşedintele AICT, Alice GEORGESCU, Preşedinte AICT – Secţia Română, Michel VAÏS (Canada), Maria SHEVTSOVA, Ian HERBERT (Marea Britanie), Monique BORIE (Franţa), Manabu NODA (Japonia), Mira IOSIF (Belgia), Mirela PATUREAU (Franţa), Monica SĂVULESCU (Grecia), Doina MODOLA, Doina PAPP, Adrian MIHALACHE (România).
Şi, tot într-o enumerare, regizorii evocaţi în comunicările prezentate: Peter Brook, Antoine Vitez, Robert Lepage, Osakaras Korsunovas, dar şi Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, David Esrig, Dinu Cernescu, Silviu Purcărete, Alexandru Darie, Mihai Măniuţiu, László Bocsárdi, Felix Alexa. Inspirată fiind de marea interogaţie privind teatralitatea montărilor “Visului unei nopţi de vară” după 1989, am încercat a reconstitui cu această ocazie trei dintre reuşitele româneşti din trecutul “recent”
“Visul unei nopţi de vară”. Un triptic al artei poetice regizorale după 1989.
Feerie cu zâne şi spiriduşi; piesă scrisă la comandă pentru o nuntă aristocratică; text cu aluzii politice; joc al dragostei şi al întâmplării; investigaţie psihanalitică – sunt doar câteva dintre etichetele aplicate “Visului unei nopţi de vară”. O piesă ca o piatră de încercare pentru orice regizor. Sau, în limbaj contemporan, un “must”… Aflat într-unnecontenit balans cu realitatea, visul devine emblemă poetică. Graniţele dintre lumi dispar – ca prin vrajă, ziua pare noapte la adăpostul pădurii, iar Binele se poate lesne confunda cu Răul. În noaptea iluziilor esenţiale, temele şi nivelurile fabulei se întreţes, acţiunile se întretaie, se oglindesc şi se re-oglindesc într-un etern dublu al teatrului.
Povestea modernă a “Visului unei nopţi de vară” începe în anii ’70, cu producţia lui Peter Brook de la Royal Shakespeare Company, un reper pentru redescoperirea spiritului piesei şi a contemporaneităţii sale. Teoretician al spaţiului gol, regizorul a reeditat în decorul spectacolului nuditatea scenei italiene, o cutie albă, fără tavan şi peretele dinspre public. Tărâmul magic devine arenă pătrată de circ, în care zânele şi spiriduşii evoluează la trapez. Prezentat în turneu la Opera Română din Bucureşti, spectacolul a influenţat covârşitor mişcarea regizorală românească. Dar acesta nu venea pe un teren arid. Într-o altă cheie, Vlad Mugur montase la Teatrul Naţional din Cluj “Un vis în noaptea miezului de vară”. Atmosfera era marcată de muzica de jazz compusă de Pascal Bentoiu şi interpretată de o formaţie dirijată chiar de compozitor. Iar turneul de succes la Florenţa a asigurat dialogul atât de necesar cu lumea. Totul pare să se desfăşoare ca un fum al somnului, în care surâsul şi sensibilitatea se contopesc într-o lirică pură – nota gazeta “La Nazione” în aprilie 1970.
Feeria nu mai este ce a fost odată…
După 1989, Liviu Ciulei a reprezentat o imagine vie a tradiţiei teatrului de artă în România. La revenireaîn ţară, pune în scenă “Visul unei nopţi de vară” la Teatrul Bulandra din Bucureşti, unde este şi Director Onorific. Se mai întâlnise cu piesa de câteva ori în viaţă. Prima dată – ca actor debutant în rolul Puck, într-un spectacol din 1946 al Teatrului Odeon. Mărturisea că nu a înţeles deloc textul… La fel de autocritic, considera că în anii ’60 a realizat una dintre cele mai urâte scenografii ale sale pentru o producţie a Naţionalului ieşean… Iniţial “prizonier” al “Visului” lui Brook, iese de sub vraja acestuia în anii ’80, când montează piesa la Guthrie Theatre din Minneapolis. Iar critica de peste ocean îl compară cu Giorgio Strehler – pentru fantastica sa magie.
În 1991, la Teatrul Bulandra, se detaşează de varianta americană, printr-o producţie mult mai senină şi mai plină de bucurie. Spre deosebire de Brook, unde “visul” se proiecta pe un alb neutral, Ciulei optează pentru un roşu adânc, o culoare puternică, a senzualului şi erotismului, lucrând asupra simţurilor. Roşu – ca stare de excitare prenupţială şi tainice porniri tinereşti în timpul evadării în natură.
În spaţiul sălii “Toma Caragiu” creează o stranie insulă: la mijloc – o podea pătrată, lucioasă, pe care oamenii şi duhurile păşesc cu tălpile goale, în fundal – o cortină de gratii echidistante, mobile, prin care intră şi ies personajele, în avanscenă – masa albă de nuntă, dar şi loc al disputelor. O platformă suspendată, transparentă, luminată cu becuri de neon urcă şi coboară, devenind, pe rând, patul de flori al crăiesei zânelor, locul de observaţie a priveliştilor terestre sau scena de joc a meşteşugarilor actori amatori. Văluri albe se învolburează sub fulgere, într-o mişcare unduitoare, creând spații izolatoare, cupole sau clopote translucide. Întregul cadru e dominat de discul uriaş al lunii. Iar laitmotivul muzical al nopţii se insinuează evanescent şi se recompune la nesfârşit într-un adevărat poem scenic.
Dar feeria nu mai este ce a fost odată: decorul e sângeriu, costumele albe ale muritorilor contrastează cu cele negre ale spiritelor. Puck apasă cu brutalitate floarea-eşarfă pe ochii celor vrăjiţi, până şi vinul roşu se varsă ameninţător din pocale. Mai ales scenele dintre îndrăgostiţi sunt crude, aproape violente, un du-te vino continuu de ceartă şi împăcare. Ţinuta războinică a reginei amazoanelor este arsă pe o tavă cu jăratic şi înlocuită cu o rochie de voal alb, semn al purităţii. Relaţiile dramatice din cele patru cupluri aduc în discuție rolul dominant al bărbatului în civilizația actuală. Feminitatea agresată şi războiul sexelor riscă să compromită echilibrul lumii și iluzia fericirii. Visul şi erosul în care se refugiază personajele pot fi capcane, unde omul e pândit de eroare.
Textul – în traducerea poetei Nina Cassian – este plămada din care regizorul şi actorii transformă repetiţiile într-un adevărat laborator de analiză a dragostei. Cheia comică, ironică şi, mai ales, auto-ironică se regăseşte atât în figurarea cuplurilor de îndrăgostiţi, cât şi în patosul sextetului de meșteri histrioni de ocazie. Transfigurarea se petrece cu patimă ludică, ducând la performanţe actoriceşti remarcabile. Victor Rebengiuc (în Bottom / Culea Fundulea), Oana Pellea, Manuela Ciucur, Marcel Iureş şi Răzvan Vasilescu (în rolurile tinerilor îndrăgostiţi) creează personaje emblematice, cu nuanţe subtile. Spiriduşul Puck este frate bun cu Ariel. Cu faţă şi comportament de copil, cu ochi mari, rotunzi şi gesturi imprevizibile, Anca Sigartău se răzvrăteşte leneş şi melancolic împotriva stăpânului cel feeric, luându-şi spectatorii drept aliaţi.
Oglinda triplă a cabinei de teatru
Însă “Visul” lui Ciulei nu a fost primul din “lumea nouă”. Chiar în 1990, piesa este montată la Teatrul de Comedie din Bucureşti de către unul din foarte tinerii regizori de atunci. Dacă la Ciulei scena devenea în final un spaţiu solar, al siguranţei, un spaţiu privilegiat al împăcării și luminii, la Alexandru Darie feeria capătă alte conotaţii. Devine un spectacol despre manipularea omului, marionetă în mâna destinului.
Scenograful Puiu Antemir imaginează un spațiu tensionat. Deschis și închis totodată. Rotund. Un bâlci părăsit. O arenă acoperită de nisip, materie vie. Apa, aflată în centru, ochi, oglindă, imagine a minciunii și erotismului. Focul, izbucnind neașteptat și de peste tot, semn al puterii și al intimității. În aer, flutură pânze rămase de la un fost cort, brăzdate de semne zodiacale, de simboluri naive.
Spaţiul pare destinat unei lumi colorate și colosale, în care se întâlnesc povești și destine paralele. Nu întâmplător, rolurile Theseu şi Oberon, respectiv Hippolyta şi Titania, aparţin aceluiaşi actor / actriţă. Mai mult: Alexandru Darie suprasolicită această opţiune. Ducele Atenei, craiul zânelor, dar şi dulgherul Peter Quince vor fi jucaţi de unul şi acelaşi actor (Şerban Ionescu), iar oglinda în care se reflectă cele două lumi (muritorii şi spiritele) devine triplă, ca într-o cabină de teatru. Regăsim aici influenţa “Visului” lui Brook. De altfel, după turneul din Marea Britanie, însuşi Michael Billington compara în “The Guardian” cele două viziuni regizorale.
Puck (în interpretarea lui Petre Nicolae) nu mai este rudă cu Ariel, ci se apropie mai mult de Caliban, silen greoi sau clovn de coşmar. Foarte tineri pe atunci, Magda Catone, Aurora Leonte, Florin Anton şi Marian Râlea fixează patru tipologii de îndrăgostiţi, contrazicând parcă interşanjabilitatea teoretizată de Jan Kott. Eroii se fugăresc, se hârjonesc, dar dincolo de agitaţia iubirii magia dispare treptat. Din fostul cort – “căruţă cu paiaţe” nu mai rămân decât marionetele coborâte din înaltul circului, ca dintr-o spânzurătoare. Cadrul feeric devine construcţie de mucava. Destinul şi-a atins scopul. Şi nici măcar ritualul de purificare în ochiul de apă din scenă nu ne mai poate salva.
Luna şi Puck
La rândul lor, cele două producţii au marcat spectacologia românească, devenind o sursă de reflecţie pentru următoarele generaţii de regizori. Felix Alexa mărturisea că, în montarea din 2003, la Teatrul Naţional din Bucureşti, nu avea cum să le ignore. În acelaşi timp, a încercat să le uite.
Dar punctul de pornire al lecturii pare a fi tot Brook. Căci Alexa se aventurează a monta Shakespeare odată cu convingerea că a găsit acei actori capabili să convertească materia scrisă a textului în materie vie pe scenă.Spectacolul lui este, prin excelenţă, unul al actorilor. Şi în “Visul” său, linia dintre cele două lumi suverane este foarte fină. Din nou, Oberon şi Theseu, Titania şi Hippolyta sunt roluri ce îşi împart interpretul. Linia de demarcaţie se îngroaşă însă puternic la apariţia meşteşugarilor, într-un dezechilibru voit ilar. Nu şi tuşele cu care sunt desenaţi, la fel de precise precum restul detaliilor, redând şase eroi comici veniţi dintr-o contemporaneitate – paradoxal – atemporală.
Cu toţii evoluează într-un spaţiu minimalist, esenţializat la maximum, decorul Dianei Ruxandra Ion, creat pentru sala “Liviu Rebreanu”. În fundal: un şir de spaliere – pădure şi palat deopotrivă. Pe podea: plastic lucios şi un mic podium transparent din plexiglas, în pantă alunecoasă, prilej de efecte comice pentru reprezentaţia meşterilor. Actorii au ca sprijin lumina, personificată de lună. Razele ei pătrund prin spaţiile echidistant-orizontale ale fundalului, se strecoară prin transparenţa rampei şi se lovesc apoi de luciul podelei, în multiple nuanţe, extrem de precise.
Luna controlează visul, dar până şi ea are un stăpân: pe Puck. Purtător de cuvânt al autoironiei lui Shakespeare, spiriduşul devine şi emblema ironiei lui Alexa. Singur îşi decupează semiluna din hârtie şi o înalţă pe boltă. În final, tot el evadează din magicul scenei, mototolind-o şi aruncând-o ghemotoc, în public. Iluzia a fost denunţată.Supranatural parcă în mişcări, Marius Manole construieşte un Puck aproape ubicuu, care deschide şi închide povestea scenică, însoţit de o temă muzicală exotic-misterioasă. De altfel, statut de personaj capătă şi muzica, precum lumina. Relaţiile dramatice dintre cele patru cupluri se dezvoltă pe ritmurile tangoului lui Piazzolla, iar aria măgărească a ţesătorului Fundulea devine arie mozartiană în interpretarea Mariei Callas.
Trei vise ale “Visului”… Trei regizori din trei generaţii diferite. Mă întreb dacă şi care dintre aceste montări va avea suficientă forţă cât să înlocuiască spectacolul lui Brook. Într-o posibilă carte a tinerilor creatori români aflaţi în căutarea visului…
Print