În această seară, Tudor Gheorghe va susţine la Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti spectacolul „Rapsod şi lăutar”, în cadrul campaniei „Artiştii pentru artişti” iniţiată de UNITER. Este pentru a douăa oară când artistul cântă „pentru artişti”. Toate încasările acestui concert sunt direcţionate către Fondul de Solidaritate Teatrală, fond special constituit pentru susţinerea artiştilor cu probleme de sănătate. Biletele s-au pus în vânzare la Teatrul Naţional Bucureşti, în reţeaua Vreaubilet, la Unirea Shopping Center, etaj 2 şi online pe www.vreaubilet.ro
Despre situaţia actuală a României, a teatrului şi a culturii am stat de vorbă cu Tudor Gheorghe, într-o dimineaţă, la Craiova… E păcat că interviul scris nu păstrează toată frumuseţea versurilor strecurate printre fraze, a cântecelor pe care le cântă firesc şi pe negândite. O poveste ca o călătorie în timp cu Tudor Gheorghe…
Prin anii ’70 făceam nişte spectacole foarte frumoase la Muzeul Literaturii Române, împreună cu Romulus Vulpescu. Am cântat acolo o poezie splendidă de-a lui, „Vine-o vârstă, vine-o vreme”. Şi aşa e în viaţă: „vine-o vârstă, vine-o vreme, vine-o vamă”. Şi nu ştii în ce situaţie ajungi. Cât voi fi în toate puterile fizice şi mintale, voi face în fiecare an câte un spectacol pentru colegii mei care nu mai au forţa de a fi în această nobilă profesie, căreia i-au dedicat mult din viaţa lor. Este un gest şi pentru viitorime. Poate că, atunci când eu n-o să mai fiu, se va găsi unul care va face un astfel de proiect. Ar fi bine ca şi actorii tineri să se gândească la aşa ceva şi să dea un astfel de spectacol o dată pe an, iar încasările să meargă la actori în vârstă, bolnavi, în aziluri sau care nu se pot întreţine din pensia aia nenorocită…
Dar un asemenea gest este o reacţie normală la o situaţie normală?
Una dintre cele mai mari prostii e pensionarea actorilor când ajung la o anumită vârstă, după regulile care se aplică şi la funcţionarii publici. Nu poţi scoate un actor de 62 de ani la pensie ca să-i dai un rol de bătrân unui tânăr de 30 de ani. Şi vorbim despre o meserie care se învaţă o viaţă întreagă. Când am devenit actor la Teatrul Naţional din Craiova, am jucat în „Cocoşul negru”, în regia lui Ion Olteanu, şi jucam paznicul tânăr, iar Remus Mărgineanu era paznicul bătrân, între noi fiind o diferenţă de vârstă de câţiva ani. Paznicul închisorii era Ovidiu Rocoş, artist emerit la Craiova. Regizorul ne cerea să jucăm modern. Iar cel mai modern dintre noi era domnul Rocoş, la peste 70 de ani. Este vorba, aşadar, despre o profesie care cere har şi n-are legătură cu vârsta. Într-un fel, e valabil şi pentru medici. Sunt de acord să nu mai laşi chirurgul să opereze după ce a trecut de o vârstă, dar îl ţii lângă cel tânăr, nu îl dai afară şi-i arunci o pensie de milog.
Înţeleg că actoria e o meserie, în viziunea dvs.
Da, una nobilă. Nu ştiu dacă ţine în primul rând de talent actoricesc, care e necesar, fără îndoială… Eu cred că inteligenţa şi cultura sunt esenţiale. Am cunoscut actori mai puţin dotaţi, dar cu o inteligenţă scenică excepţională. Pe scenă poţi să minţi oricât, dacă eşti actor bun. Joci şi convingi că eşti îndrăgostit, nefericit, ticălos etc. Un singur lucru nu poţi mima: inteligenţa. Nu te poţi preface inteligent. Eşti sau nu eşti.
Susţineţi un concert în sprijinul actorilor în vârstă şi în dificultate. Dar credeţi că tinerilor le e mai uşor?
În ultimii douăzeci de ani, ţara asta a mers alături de drumul pe care ar fi trebuit să meargă. După ’89, ne-am debusolat total în toate sferele vieţii sociale. Oamenii de calitate s-au retras. Cei cu tupeu şi jigodiile s-au repezit în fruntea bucatelor. Dar nu este o chestiune conjuncturală, căci, în general, în viaţă mediocritatea se uneşte, pe când oamenii de spirit sunt singuri şi singulari, au lumea lor, ei creează, gândesc, lasă o moştenire esenţială pentru naţia lor. Mediocrii vor fi întotdeauna uniţi, căci vor simţi în valoare un pericol. Raportul dintre aceşti oameni este de 1 la 10 sau la 15.
În istoria civilizaţiei române a existat un fenomen care nu se mai poate repeta: perioada interbelică. Atunci în jurul unui domn pe nume Nae Ionescu, care a înfiinţat gruparea „Criterion”, s-au adunat „tovarăşii” Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian etc. Un asemenea spirit nobil nu se mai găseşte. Şi nici lumea nu mai e aşa. Cincizeci de ani de comunism ne-au dat în jos o sută de ani. Dacă am fi urmat traseul firesc după epoca interbelică şi am fi rămas alături de Franţa şi de Germania după război, am fi fost mult mai departe sau chiar mult deasupra lor.
Credeţi?
Da, pentru că suntem un popor cu o fantezie creatoare ieşită din comun. Din punctul de vedere al forţei creatoare, încă n-am arătat tot. M-am enervat o dată când am stat de vorbă cu o mare personalitate politică din Franţa anilor ’80, căreia îi povesteam despre un concert-spectacol pe tema „adevărata istorie a poeziei franceze” la care am lucrat cu plăcere. Am avut o reprezentaţie la Sorbona şi am rugat studenţii de la limba şi literatura franceză să aplaude când îşi dau seama ale cui sunt versurile pe care le cânt. Iar ei au reacţionat abia la François Villon, când eu cântasem zece minute. Dacă mergeam la Facultatea de Litere de la noi, studenţii recunoşteau versuri scrise înainte de vremea poeţilor Văcăreşti, de Miron Costin. Aşa că i-am zis domnului respectiv, care avea să ajungă ministru, că fac aşa ceva dintr-o obligaţie morală. I-am povestit că în Primul Război Mondial bunicul a fost rănit grav la un ochi, pe care l-ar fi pierdut, dacă nu l-ar fi salvat un medic francez. Când eram mic, bunicul mi-a zis că, dacă mă fac eu om mare şi ajung prin Franţa, să-l caut pe doctorul Bertrand să-i mulţumesc din partea lui! Revenind, eu merg pe un drum firesc, într-o ţară francofonă sau francofilă. Nu vreau să jignesc, i-am spus, dar cel mai mare dramaturg din Franţa contemporană se cheamă Eugène Ionesco, cel mai mare stilist de după Pascal se numeşte Emil Cioran, iar cel mai mare sculptor şi artist plastic al Franţei din secolul XX se cheamă Constantin Brancusi. Ce am fi fost noi, dacă aceşti oameni nu s-ar fi dus în Franţa şi ar fi rămas aici? Ei ar fi crescut generaţii.
Ca şi cei care au murit în închisori. Dar când v-aţi apucat de teatru, tot aşa vedeaţi lucrurile?
Nu. Nu ştiam multe. Atunci m-a ghidat instinctul. E evident că soarta mea artistică s-a împărţit în două: actorul, care a făcut roluri importante (baronul din „Azil de noapte”, Astrov din „Unchiul Vanea”, Richard al II-lea, Don Quijote) la Craiova, a luat premii (cum ar fi cel pentru interpretare din „A treia ţeapă”, spectacol în regia lui Mircea Cornişteanu, pentru un rol pe care-l jucau la Bucureşti Amza Pellea şi Victor Rebengiuc), şi artistul care pune în valoare poezia românească.
De ce s-a ramificat drumul?
M-am apucat de spectacole de poezie din frică. Am ajuns la Craiova, deşi după ce am absolvit Facultatea de Teatru, la 20 de ani, am avut posibilitatea să rămân la două teatre de la Bucureşti. Eram deja la Teatrul Giuleşti din anul al II-lea, fiindcă mă luase Ion Cojar într-un spectacol, în care jucam alături de Ştefan Mihăilescu-Brăila, Dana Comnea, Cornel Vulpe etc. Doamna Deleanu mi-a zis să mă duc la directorul teatrului din Botoşani, care-mi va da „negaţie”, iar apoi să vin la Bucureşti. Dar eu n-am ascultat. Am ascultat, în schimb, un sfat extraordinar de la Ştefan Mihăilescu-Brăila, care mă iubea tare: „Du-te, puştiule, în provincie şi învaţă meserie, întoarce-te actor şi aici vei avea în mine un sprijin pentru că eşti talentat”. Şi am ascultat.
Am crezut că la Craiova vor întinde covorul roşu să mă primească, căci presa de la Bucureşti scrisese despre „o nouă stea”, după spectacolele în care jucasem la Studioul Casandra! Se spunea că, după Radu Beligan, aş fi fost prima întruchipare fermecătoare a junelui prim à la Molière. Dar la Craiova nu m-a băgat nimeni în seamnă. Am dat de două regizoare, femei cumsecade, care însă nu mă vedeau pe mine jucând teatru. Aşa că am tras mâţa de coadă, am dus tava, adică am avut numai roluri nesemnificative. Dar am învăţat. La conferinţele de poezie ţinute de I.D. Sârbu, toţi actorii citeau, iar eu ştiam poeziile pe de rost. Am avut această pasiune din facultate şi din familie, moştenind o aplecare a tatălui. Profesoara mea, geniala actriţă Eugenia Popovici, ne-a zis în facultate că sensibilitatea artistică, mobilitatea interioară sunt necesare unui actor, dar maleabilitatea, capacitatea de a se adapta la cerinţele unui regizor trebuie să existe permanent. Nu poţi citi tot timpul romane-fluviu, dar o poezie e simplu să citeşti şi îţi păstrează o anume stare de sensibilitate.
Când am dat admitere la Institut, am fost unul dintre cei peste 1200 de candidaţi pentru 40 de locuri. Şi am intrat, după ce mersesem la cursuri pregătitoare vreo lună, cu Moţu Pittiş etc., cursuri la care venau şi mulţi neaveniţi. Atunci a venit la mine un student din anul al IV-lea şi mi-a zis să învăţ poezia pe care a spus-o el când a fost admis, dacă tot trebuia să învăţ o poezie. Şi mi s-a potrivit, că eram fiu de ţăran… La examen, m-am prezentat cu un fragment din „Moromeţii” lui Marin Preda (o discuţie „politică” din poiana lui Iocan). S-au amuzat copios şi nu au mai vrut să spun poezia. Finţi mi-a cerut câteva versuri din Eminescu, dar Finteşteanu l-a întrerupt cu: „Mon cher, uite-te la el. Cum să spună el Eminescu… Eminescu îl învăţăm în Institut”!
Revenind, pasiunea a rămas şi, când am simţit că nu mă vede nimeni jucând teatru, mi-am zis să fac eu un spectacol de poezie. N-avem nici fizicul lui Septimius Sever, pe-atunci etalonul de frumuseţe, nici vocea lui George Vraca. Am mers pe ideea de a aduce poezia la forma ei primară, fiind ferm convins că aezii din Antichitate nu recitau, ci cântau. Am vrut să găsesc o modalitate de a-i reda poeziei muzicalitatea ei interioară. Abia apoi am descoperit ce am făcut. Dar mi-am dat seama că nu pot rezista două ore fără microfoane pe scenă, cum era atunci. Şi m-am apucat de judo şi chiar am ajuns la performanţă, antrenorul îmi spunea că mă face campion… Aşa mi-am dezvoltat studiile vocale, pe care le făceam cu înverşunare. Iar la avizierul de la teatru a apărut un anunţ prin care se dădea de veste că mi se interzice să mai cânt la chitara teatrului, în incinta teatrului!
La Festivalul Naţional de Teatru din 1969 m-am prezentat la concurs cu spectacolul „Menestrel la curţile dorului”, titlu dat de I.D. Sârbu. Doamna Dina Cocea m-a invitat să concurez la Bucureşti cu un fragment din el, dar fără poezia „După melci” de Ion Barbu. Mi s-a interzis s-o mai spun aşa cum o spuneam, pe motiv că fac din ea o poezie politică. Am câştigat Marele Premiu, la concurenţă cu Silvia Ghelan, Leopoldina Bălănuţă şi alţi actori excepţionali. Atunci s-a împărţit drumul în două.
Dar poezia n-ar fi mai degrabă o stare de trăit în intimitate?
La un moment dat a venit la un spectacol de-al meu un prieten, amic de-a lui I.D. Sârbu şi discipol al lui Lucian Blaga şi mi-a spus: „Mă tem ca nu cumva poeziile pe care tu le transmiţi în forma asta cântată să devină şlagăre. Deşi nu trebuie, m-aş simţi jignit, dacă aş auzi versuri de Blaga sau Arghezi cântate la difuzorul pătat de muşte din birtul în care beau eu vodcă în zori, alături de curve şi căruţaşi”. Aşa că mulţumesc din suflet posturilor de radio care n-au transmis muzica mea, astfel încât să nu se banalizeze şi piesele să nu devină şlagăre… Iar spectacolele mele au o temă, o idee, acumulează şi creează emoţie copleşitoare, spectatorul nu pleacă acasă cu o poezie anume, ci cu starea de poezie.
Spectacolele sunt mai degrabă pentru dvs. înşivă sau pentru public?
Nici, nici. Le fac din nevoia de a lăsa o dâră într-o perioadă în care cultura nu mai există. Am, e clar, un program cultural. Vorbesc nu cu infatuare, ci cu siguranţa individului care ştie ce face: cândva se vor da teze de doctorat pornind de la acest program. De la primele mele manifestări, împreună cu Romulus Vulpescu – mentor pe care-l voi recunoaşte întotdeauna, un om de un mare rafinament cultural şi de un enciclopedism care nu mai există azi, din stirpea Cantemir şi Heliade-Rădulescu – am început să-mi programez spectacolele. După ce am făcut „Menestrel la curtea dorului”, în anii ’70, unde încheiam cu balada lui Ion Barbu „Riga Crypto şi lapona Enigel”, mi-am dat seama că trebuie să mă întorc la folclor şi am venit cu un spectacol de şapte balade, de o oră şi patruzeci de minute şi nu pleca lumea din sală. Astăzi n-aş mai putea face un spectacol de o oră şi jumătate cu şapte cântece, căci ritmul interior al generaţiei de azi este altul. Apoi, a început nebunia: pe de o parte promovarea poeziei culte şi, pe de alta, păstrarea poeziei populare. Am simţit nevoia să-i dau acelei generaţii câteva picături din cântecul autentic, falsificat de posturile de televiziuni, dar şi din muzica interbelică. Am făcut cinci spectacole cu taraf, cel mai recent fiind acesta de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Cât despre interbelic, am vrut să-i arăt toată gingăşia în faţa acestui tineret iubitor de muzică house şi de alte genuri. Am scos muzica uşoară din interbelic – Vasile, Moscopol, Zavaidoc etc. – şi am pus-o într-un spectacol. Iar în „Taina cuvintelor” arăt, de exemplu, că Macedonski e la fel de bun ca Eminescu, aşa cum spunea G. Călinescu.
Dar pe Macedonski îl iubiţi mai mult decât pe Eminescu, nu-i aşa?
Ba da, că e de-al meu. Pe Eminescu îl iubesc nu în primul rând ca poet, ci pentru complexitatea personajului care a fost… Ca să fiu cinstit, ca poet îl prefer pe Arghezi. După al treilea spectacol, urmează poezia filozofico-meditativă, pe filiera Eminescu-Blaga-Ioan Alexandru. Al patrulea este pe linia Macedonski-Arghezi-Nichita-Sorescu, iar al cincilea va fi dedicat poeziei moderne, până la Adrian Păunescu. Pentru mine, aici se opreşte poezia română, afirmaţie care le-a displăcut multora. Asta, pentru că eu am fost contemporan cu ei şi am avut ritmul interior din poezia lor. Nopţile petrecute cu Nichita, Sorescu, Dimov, Cezar Ivănescu, Ioan Alexandru etc. îşi spun cuvântul. Ei m-au făcut pe mine, ei mi-au deschis privirea şi mi-au spus că sunt poetul lor. Generaţia debusolată de azi trebuie să-şi găsescă propriul ei Tudor Gheorghe.
Generaţia debusolată de care vorbiţi, publicul actual, are acum nevoie de culturalizare?
Da. Toată stima mea pentru tehnologia desăvârşită din lumea computerelor, pe care le urăsc, dar a căror utilitate o înţeleg! Însă cultura nu se face pe computer. Cultura ţi-o faci citind, nu din rezumate de pe Internet.
Aţi folosit de mai multe ori expresia „ritm interior”. Ce au pierdut şi ce au câştigat ritmurile dvs. interioare pe acest drum?
N-am pierdut absolut nimic, ci doar am câştigat pentru că m-am păstrat. Poezia pentru copii, asupra căreia m-am aplecat într-un spectacol, de exemplu, este o dovadă extraordinară că m-am întors în copilărie.
Dar orgoliul? Nu hrăneşte scena orgoliul?
Ba da, artiştii sunt orgolioşi, în general. Dar există nişte limite pe lumea asta şi eu nu mai pot să invidiez, concluzie la care am ajuns de curând. Probabil că am atins un grad de înţelepciune sau mai mult de atât. Lipsa de performanţă în toate domeniile vieţii culturale m-a făcut să caut performanţa. Iar când văd un lucru bun, mă bucur ca şi când l-aş fi făcut eu. De multe ori, mi-e greu să mă duc la teatru pentru că nu mai pot să-i văd cum se chinuie să mă păcălescă. Dar când văd un actor jucând de-adevăratelea îmi creşte inima de bucurie. Există şi mulţi tineri buni. Dar în cazul lor se întâmplă un fenomen ciudat. Noi, după facultate, primeam o repartizare la un teatru. Se crea o emulaţie. Nu devii actor pe texte banale, cum spunea profesoara mea, ci pe texte clasice. Acum, mulţi devin actori pe reclame. Uneori mă simt şi jignit când se spune că sunt actor, artist, „vedetă”, alături de mulţi alţii. Mai nou, a câştigat teren expresia „actorii din zona politică”. La televizor vezi toate siliconatele care vorbesc despre „noi, artiştii”.
Şi ce sunteţi?
Nu sunt nicio vedetă, sunt doar un truditor pe ogorul uscat al culturii, unde pământul e în paragină, un truditor care mai desţeleneşte câte ceva. Alţii ne-au lăsat livezi extrordinare şi trebuie să se mai gândească cineva să le îngrijească.
Vă e teamă de uitarea oamenilor? De fapt, de ce vă e teamă?
De absolut nimic, cât vreme am putere de muncă. Am nişte gânduri pentru alte spectacole, prin care urmăresc întotdeauna ceva, am un scop. La toamnă o să-i uimesc iar mai mult ca sigur. Fără să vreau, am tras cu ochiul şi cu urechea la câteva spectacole şi manifestări din Anul Caragiale şi începe să mă cam deranjeze situaţia. Aşa că o să fac un spectacol după textele domnului Caragiale, din poezia lui necunoscută. Va fi un spectacol cinstit şi inteligent, în care un om care ştie să spună textele lui le va spune, în care se vor auzi şi scrieri în proză de-ale lui şi texte publicistice, texte de care majoritatea oamenilor habar n-au.
Sunteţi foarte sigur când ziceţi că ştiţi cum se „spune” Caragiale…
Pentru că mă iau după efecte. Poezia, în general, nu se recită, se spune. Actorii o spun prost pentru că o interpretează. E valabil şi pentru Caragiale: textele lui nu se interpretează, ci se spun. Sunt suficiente, nu e nevoie să le complici tu cu interpretări actoriceşti. Dar actorii vor să se vadă că sunt actori când deschid gura pe scenă. Şi eu fug de asta. De ce, până una alta, nu spune nimeni o poezie de Marin Sorescu aşa cum spun eu? Oamenii din public ziceau după spectacol „Domnule, nici nu ştiam dacă vorbeşti tu sau vorbeşte Sorescu”. Aşa o să fie şi cu domnul Caragiale. În spectacol se va auzi şi un cuplet de la „Union”, sau „Picioruşul Aglăiţei”, piesa lui Miluţă Gheorghiu. O să cânt şi eu „Vin, Bibicule…” Va fi ceva atmosferă, după care se va intra cu adevărat în lumea lui. Publicul va vedea şi o piesă rap, pornind de la o poemă în proză…
V-ar fi plăcut să trăiţi în epoca lui Caragiale?
Nu. Îmi place în vremea mea, care e agitată. Mă distrez când mă uit la televizor, nu la filme, că sunt aceleaşi. Îmi plac talk-showurile pentru spectacol. Mă uit câte o jumătate de oră, rămân mut, schimb canalul, mă uit altă jumătate de oră şi iar rămân mut. Ce văd e din Caragiale…
Dar aţi şterge vreo perioadă din viaţa dvs.?
Nu. Fiecare a avut frumuseţea ei, chiar şi cea în care tata a fost închis şi eu dat afară din şcoală şi am ajuns să fac clasa a IX-a la Arad, unde am întâlnit oameni extraordinari – români, unguri, evrei, de care dau acum prin America şi peste tot.
De altfel, locurile prin care am ajuns m-au încântat şi m-au făcut să uit de urâţenii. Înainte de 1989, am fost de multe ori în America, dar n-am regretat niciodată că mă întorc. Întotdeauna am avut capacitatea de a mă adapta, ceea ce m-a ajutat enorm. De-asta la spectacolele mele reacţionează şi academicienii, şi ţăranii în egală măsură. Ţine, printre altele, de formulă. Mă uneori la TVR Cultural şi văd că nu ştiu să facă emisiuni. Trebuie multe elemente interactive ca să spui istoria literaturii române, de exemplu, şi mai ales perioada veche, pentru ca tânărul să înţeleagă farmecul din „Vieaţa lumii”, poema filozofică a lui Miron Costin. Iar la Dosoftei, trebuie mai întâi să momeşti învăţăcelul cu ce e spectaculos din viaţa lui, apoi să treci la partea „serioasă”.
Pe scurt, dacă aţi avea o baghetă magică, ce-aţi face din România?
Aş introduce dictatura florilor. Aş întoarce generaţia de acum la flower power, la hippie, la iubire, în ciuda exceselor din perioada cu pricina. Dar nu se poate… căci suntem oameni, nu flori.
Minunat interviu!
Astept cu nerabdare spectacolul Caragiale.