Deşi e aproape de final şi mai toată lumea în mai toate teatrele din România s-a străduit să nu lase să treacă neobservat Anul Caragiale, sentimentul mărturisit sau nu este că, în ciuda acestor eforturi, ceva a lipsit. Că, în ciuda ideii afirmate sus şi tare, oricând şi oriunde, cum că, desigur, trăim în plin Caragiale şi Caragiale e contemporan cu noi, de fapt la teatru, pe scenă, Caragiale ne trădează. Ne scapă printre degete. Încercări au fost multe şi variate. Să-l montezi cu umor, să-l montezi fără umor, să-l modernizezi, să-l faci „clasic”, să-i mixezi textele, ca să fie, nu-i aşa, ceva inedit etc. etc. etc. Iar rezultatele au fost tot multe şi variate. De reuşite vorbim mai puţin…
De la „D-ale noastre”, spectacolul lui Gigi Căciuleanu, inspirat de textele lui Caragiale, la statuile vivante ale lui Mihai Mălaimare, care au cucerit parcurile şi străzile Bucureştiului, de la Spiridon care fumează „iarbă”, la trupul lui Caragiale purtat „triumfal” în bocetele personajelor din schiţe, de la rescrierea textelor – pe ideea „să mai tăiem câte ceva, ce nu ne convine, pe ici pe colo, în punctele esenţiale” – la lipirea textelor după cum ne pică bine, toate s-au încercat. Iar câteva dintre „încercări” au fost adunate la Craiova, într-un mic festival numit „Săptămâna Caragiale”, desfăşurat între 9 şi 14 octombrie.
Şi în cadrul acestui festival am descoperit poate cea mai autentică şi reuşită încercare din „Anul Caragiale”, spectacolul „Nu se poate cu de toate” al lui Tudor Gheorghe, susţinut împreună cu orchestra „Iunion”. Într-un interviu acordat revistei Yorick în această primăvară, artistul vorbea despre spectacolul pe care-l pregăteşte. „Fără să vreau, am tras cu ochiul şi cu urechea la câteva spectacole şi manifestări din Anul Caragiale şi începe să mă cam deranjeze situaţia. Aşa că o să fac un spectacol după textele domnului Caragiale, din poezia lui necunoscută. Va fi un spectacol cinstit şi inteligent, în care un om care ştie să spună textele lui le va spune, în care se vor auzi şi scrieri în proză de-ale lui şi texte publicistice, texte de care majoritatea oamenilor habar n-au.”
Un spectacol „cinstit şi inteligent”, care-şi are rădăcinile într-un altul dedicat lui Caragiale, din vremuri când cenzura avea drept de viaţă şi de moarte şi care s-a jucat atunci o singură dată şi s-a chemat „Pe-un franc poet”. Ceea ce face Tudor Gheorghe în recitalul, cum îl intitulează el, „Nu se poate cu de toate”, este o (re)descoperire „cinstită şi inteligentă” a unor texte mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, pe care le cântă şi le recită, timp de două ore, în faţa unui public care – e evident pentru orice e prezent în sală – ascultă, înţelege şi gustă cu plăcere cuvintele lui Caragiale. Nimic contrafăcut în spectacolul lui Tudor Gheorghe, nimic „căutat” cu tot dinadinsul, nicio soluţie abracadabrantă, doar simplitate, o simplitate acidă şi plină de ironie amară, de la început şi până la sfârşit – cheia potrivită ca să nu-l mai simţi chinuit şi schingiuit pe scenă.
„Poezia, în general, nu se recită, se spune. Actorii o spun prost pentru că o interpretează. E valabil şi pentru Caragiale: textele lui nu se interpretează, ci se spun. Sunt suficiente, nu e nevoie să le complici tu cu interpretări actoriceşti”, susţinea Tudor Gheorghe, în acelaşi interviu, iar spectacolul lui e o dovadă în acest sens.
Atmosfera de la „Iunion”, cu melodiile celebre „Picioruşul Aglăiţei” şi „Vin, mămicule, vin, bibicule…”, cu toată poezia epocii, cu tot umorul piperat al lui Caragiale, dar şi cu toată acea duioşie tristă, mai puţin cunoscută publicului obişnuit să-l identifice doar cu câteva texte existente în manuale, se regăsesc din plin în spectacolul lui Tudor Gheorghe. Care alege cu răbdare de filolog, compară între ele poezii, îi vorbeşte publicului despre frumuseţea rimelor (şi publicul – culmea! – nu pleacă…), pune alături doine şi sonete, cântă şi vorbeşte cu o aciditate pe alocuri consubstanţială cu cea a lui Caragiale, pe care şi-o recunoaşte şi care este parte din „ars poetica” lui… „Fac aceste spectacole din nevoia de a lăsa o dâră într-o perioadă în care cultura nu mai există. Am, e clar, un program cultural. Vorbesc nu cu infatuare, ci cu siguranţa individului care ştie ce face”. Trece cu dezinvoltură de la ritmuri cu iz romantic – „Nu vreau să ştii că te iubesc;/ Voi suferi tăcut, discret – / Cochetele-l dispreţuiesc/ Pe-un franc poet!” – la comentarii înţepătoare, care au meritul că îl fac cu adevărat şi deloc forţat pe Caragiale contemporan cu noi, gen „Mitocanul se naşte jignit…”
Iar marele merit al lui Tudor Gheorghe şi al întregului spectacole este că timp de două ore, cât îl asculţi, nu simţi nicio clipă că vreuna dintre vorbe este lipită, că e pusă cu forţa. E viu şi textele lui Caragiale au viaţă, iar în ele se simt şi tristeţea lui, atât de bine camuflată în scrierile comice, dar şi cruzimea la adresa unui popor pe care l-a iubit şi l-a urât în aceeaşi măsură. Întoarcerile în România de azi au logică şi sunt făcute în spiritul lui Caragiale, ceea ce e „mai rar”…
O scurtă intervenţie à la Tudor Gheorghe, după un minunat cântec pe ritmuri greşeşti: „Absolvenţii care au luat BAC-ul cu nota 2 la limba româna s-or întreba « să moară mama, de ce a cântat, dom’le, chestia asta în greceşte?»”. De-asta am şi rugat să se promoveze, că la spectacolul ăsta n-au ce să caute ăia de-au luat 2 la limba română, că vin degeaba. Sunt atâtea lucruri frumoase în ţara asta la îndemâna lor. Aici, la Caragiale vin degeaba. Ca atare, să se menajeze, să se ducă să bea o bere.”
Şi câteva versuri cu iz profetic, „spuse, nu interpretate”: „Trec astăzi ignorat prin lume,/ Dar, trainic, las în viitor/ Un semn, o glorie, un nume/ Acestui imbecil popor! / (…) Mulţime brută şi ingrată!/ Cu-a mea cântare nu putui/ În viaţă-mi să te mişc o dată…/ Şi-odat’… o să-mi ridici statui.”
Print