Tudor Lucanu este unul dintre regizorii tineri de succes în peisajul teatral a momentului. A absolvit Actoria la Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca, și Regia de Teatru, la UNATC București. Montările lui au primit premii și au fost invitate în festivaluri, printre cele mai cunoscute numărându-se „Ești un animal, Viskovitz!” de la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea și „Amalia respiră adânc” la Teatrul Național din Cluj, unde, în stagiunea trecută a pus în scenă un „Romeo și Julieta” a cărui acțiune este mutată într-o croitorie. Am stat de vorbă într-o cafenea din Cluj, iar discuția a început franc cu afirmația lui „Niciodată nu am bătut la ușile directorilor până acum. Și de-asta sunt fericit. Momentan, e bine.” Cât de greu e să-ți găsești drumul în viață și teatrul din România în acest moment au fost principalele teme de discuție.
Ai și studii de regie, și studii de actorie. Ce te-a făcut să oscilezi între actorie și regie? A fost o formă de nehotărâre?
Nu știu dacă a fost o formă de nehotărâre. Povestea începe cumva odată cu examenul de admitere. Oscilam de atunci. Dar nu știi niciodată unde te duce viața. Am intrat la Actorie la Cluj. Și apoi am mers să dau admitere și la București. Amintirea plăcută este această admiterea de la UNATC, unde am picat… Eram cu Matei Rotaru, prietenul meu, vecin și coleg de trupă de teatru. Eram cei mai fericiți respinși și plecam la Cluj împreună, după o bere la „Papillon”. Am stat împreună la Cluj trei ani, cu chirie. Apoi, cumva, viața m-a purtat spre regie.
Aceste studii de actorie ce impact au asupra regizorului? Nu ești un regizor „dictator”?
Nu, nu cred. Știu să-i ascult pe actori, să le accept părerea câteodată, să primesc de la ei, pe loc, lucruri la care nu m-am gândit. Încerc să las lucrurile vii. Nu-mi scriu la fiecare replică ce face actorul și unde se uită. Am o imagine, dar știu că realitatea poate să fie alta. Cred că, într-adevăr, asta vine din faptul că am fost și eu actor. Mi-a plăcut să fac actorie, mai ales că am nimerit într-o conjunctură foarte bună, cu domnul Miklos Bacs și colegi care acum fac teatru în toată țara, dar și cu unii care acum nu mai sunt actori – Adrian Damian, Horia Suru etc. Am fost foarte diferiți între noi, însă am lucrat foarte bine împreună.
Dar pentru tine exprimarea prin actorie n-a fost de ajuns?
Imediat după ce am terminat facultatea m-am angajat la teatrul din Arad, împreună cu încă patru colegi, și lucrurile păreau promițătoare. Dar aveam senzația că nu evoluez suficient, că nu se întâmplă nimic. Atunci am decis să dau examen de admitere la regie.
Ca să-ți creezi pârghii să poți lucra?
Da. Ca să mă pot exprima și ca să-mi aleg ce vreau să lucrez. Când ești actor, mai rar îți alegi, cel puțin în România.
Dar cum ajunge un tânăr regizor să deschidă ușile unui teatru național?
Cred că e vorba de muncă și de cum vezi tu lucrul tău în teatru. Tocmai am avut o întâlnire și spunea o actriță că teatrul e pasiunea ei. Dar nu e și meseria ei, mă întreb eu? Aici e vorba despre o meserie pe care trebuie s-o faci profesionist. Trebuie s-o faci pasional, dar un trebuie să fie un hobby. Și eu fac mobilă acasă, e un hobby, dar atât. Eu am ales o meserie și trebuie s-o fac cât mai bine posibil, cât mai profesionist. Trebuie să merg pe drumul pe care îl consider acum corect, că mai târziu s-ar putea să-mi schimb părerea. Actoria a fost un drum, după care am vrut să încerc altceva. Acum actoria o consider o unealtă pentru lucrul meu cu actorii. Îmi folosește și la alegerea textului: nu cred c-aș alege niciodată un text în care eu nu aș juca. Eu trec prin filmul meu și după aceea explic drumul făcut de mine. Niciodată nu am „arătat” unui actor cum să facă. El o să-și găsească drumul lui. În ceea ce fac, majoritatea sunt propunerile actorilor. Eu încerc să-i conduc către zona respectivă.
Încerc să-mi aleg texte cât mai diferite. Cred că urmăresc să creez emoție. Vreau texte care să trezească ceva în mine, fie că au legătură cu ce se întâmplă astăzi în societate, fie că au legătură cu meseria sau cu un anume tip de emoție. Uneori se întâmplă să mă atragă fie și numai partitura actorului.
Ce fel de texte cauți?
Încerc să-mi aleg texte cât mai diferite. Cred că urmăresc să creez emoție. Vreau texte care să trezească ceva în mine, fie că au legătură cu ce se întâmplă astăzi în societate, fie că au legătură cu meseria sau cu un anume tip de emoție. Uneori se întâmplă să mă atragă fie și numai partitura actorului.
Cum ai în vedere publicul? Cât de egoist sau cât de altruist e ceea ce faci?
Inițial, alegerea e egoistă: trebuie să fiu eu mulțumit cu felul în care mă atrage textul. Dacă nu mă atrage, nu am cum să-l fac. Ca regizor tânăr, trebuie să accepți unele provocări, să încerci să găsești soluții. Un regizor poate să fie și mercenar. Regia de teatru e întâi o meserie pe care trebuie să știi s-o faci și după aceea o artă.
Și când începe arta?
În momentul în care găsești echipa bună și contextul potrivit. Sunt câteva spectacole pe care eu mi le pot considera mai apropiate de artă, de arta de a spune o poveste și de a transmite o anumită emoție. Se întâmplă să lucrezi două săptămâni la un spectacol și să știi că ai găsit, cum s-a întâmplat cu Anca Hanu la „Amalia respiră adânc”. Iar câteodată îți trebuie un an sau trei ani să te gândești la un spectacol, dar să nu iasă nimic. Un context favorabil poate crea o bijuterie.
E loc pentru a experimenta la noi în momentul acesta? E timp?
Trebuie și să te gândești, și să fii la foc automat în același timp! Asta cred că e cel mai greu. Acum lucrez la Oradea, dar îmi stă deja gândul la un spectacol care urmează, deși sunt 100% prezent acolo unde lucrez acum. Cred că trebuie să învăț să-mi fac timp și pentru alte căutări – în literatură, în muzică – legate și de teatru, și de viața personală, să-mi iau un răgaz. Cât despre spectacole, e un pericol mare să rămâi numai în zona ta de confort.
Care e granița dintre manieră și manierism?
Întrebările astea mi le pun și eu tot timpul: Oare acum n-ar fi bine să mai fac și altceva? N-ar fi bine să mai scap de obsesia relației? Ia să fac un spectacol fără relație între personaje. Pentru mine, ar fi un experiment. Până acum, m-am bazat foarte mult pe ce se întâmplă pe scenă între personaje și cum se exprimă. Dar asta ne face umani: relațiile. Relația oferă și conflictul.
Când te-ai apucat de teatru, asta voiai tot să arăți? Relațiile dintre oameni?
Tatăl meu e profesor universitar la Informatică și el m-a programat cumva în direcția matematică. Când eram student la actorie în anul III, a venit la Cluj să mă vadă în one-man showul pe care-l făcusem și după spectacolul ăla mi-a spus: „Da, sunt de acord cu alegerea pe care ai făcut-o.” Nu aș putea spune prin ce anume m-a atras teatrul. Cred că a fost o conjunctură favorabilă, pentru că în liceu am întâlnit oameni cu care m-am înțeles foarte bine și împreună cu care am mers pe drumul ăsta.
Unii găsesc răspunsurile în informatică, unii în literatură, eu cred că le-am găsit în teatru. Încerc ca astfel să pun niște întrebări și să mi se pună niște întrebări. Încă e o nebuloasă totală. Nici nu știu dacă în clipa în care afli răspunsul mai are vreun farmec. Cum ziceau și alții, mult mai mari decât mine: fac asta pentru că asta știu să fac.
A fost suficient pentru a rămâne la teatru? Cu ce te alegi în urma lui?
Cu multe experiențe, plăcute și neplăcute. Încerc să înțeleg mai mult despre om și despre mine. E o formă de egoism. Vreau să aflu de ce acționez așa, de ce trebuie să ies în stradă? Unii găsesc răspunsurile în informatică, unii în literatură, eu cred că le-am găsit în teatru. Încerc ca astfel să pun niște întrebări și să mi se pună niște întrebări. Încă e o nebuloasă totală. Nici nu știu dacă în clipa în care afli răspunsul mai are vreun farmec. Cum ziceau și alții, mult mai mari decât mine: fac asta pentru că asta știu să fac.
Ce n-ai fi știut despre tine dacă n-ai fi făcut teatru?
Sunt sigur că, și dacă aș fi făcut Politehnica, tot aș fi avut o legătură cu teatrul. Teatrul m-a făcut mai organizat. Școala de la Cluj mi-a dat un exemplu foarte mult. Domnul profesor Miklos Bacs a fost un exemplu de voință, pasiune și dăruire totală. Așa am înțeles ce înseamnă rigurozitatea și să mergi pe un drum până la capăt, dacă tu crezi în el, indiferent ce se întâmplă. Nici nu știu dacă mai ai nevoie de altceva.
Prin ce diferă școala de la Cluj de cea de la București?
Amândouă au ce să ofere, amândouă au minusuri. La Cluj, un minus ar fi colaborarea cu alte secții. La UNATC, această colaborare există și câteodată e fructuoasă. Și mai cred că diferența vine din viziunea despre meserie. La Cluj e mai multă rigurozitate.
Ți-a făcut bine succesul? Ți-a deschis uși?
Câtă vreme nu am căutat eu directori, ci m-au căutat ei pe mine, cred că mi-a deschis câteva uși. Viziunea despre muncă, spuneam, contează enorm, pe lângă talent și munca în sine.
Cum ajungi în punctul în care să-ți oferi munca?
Ideea este să lucrezi. Dacă vrei să faci ceva, găsești soluții. Trebuie să lucrezi, indiferent că e la Petroșani, Târgoviște sau Piatra Neamț, Cluj sau un teatru independent din Baia Mare.
Dar secretul lucrului cu actorii care e?
Eu cred în comunicare. Când nu comunici bine cu un actor, când nu există o punte, se dereglează ceva. Contextul dă comunicarea, care se bazează pe încredere. Trebuie să ai încredere din momentul în care ai făcut distribuția, care e primul act artistic. La audiție, de exemplu, mă simt foarte ciudat. Iar acolo e vorba despre a vedea dacă poți comunica, nu despre a arăta.
Eu cred în comunicare. Când nu comunici bine cu un actor, când nu există o punte, se dereglează ceva. Contextul dă comunicarea, care se bazează pe încredere. Trebuie să ai încredere din momentul în care ai făcut distribuția, care e primul act artistic.
Nu te tentează teatrul militant sau teatrul social? Până acum ai lucrat mai mult în altă zonă.
Nu mă interesează scriitura pronunțat socială, deși e tentantă. Există câțiva artiști care fac foarte bine lucrul acesta și și-au găsit drumul. Eu nu cred că am drumul ăsta.
Dar care e drumul tău?
Sunt mult mai atras de scriitura clasică. Aș face cu foarte mare plăcere un Cehov, oricând. Zona asta e profund umană, are miliarde de relații. De fiecare dacă când îl citești pe Cehov, mai găsești un amănunt la care nu te-ai gândit. Găsești mereu și mereu ai senzația că ai mai mult de oferit. Mi se pare mai profund decât arta socială. Modul în care vedem sistemul social se modifică. Pe când dincolo e ceva ce rezistă în timp și e ușor de adus în contemporan.
Când simți că trădezi un text atunci când îl „modernizezi”?
Când îți dai seama că trebuie să schimbi situațiile, să tai textul și să faci altceva. Atunci faci ceva pornind de la piesa respectivă. Prin „modernizare” înțeleg aducerea în actualitate, ca temă, ca imagine. Ce imagini îmi provoacă azi un monolog din „Hamlet”? Cum vedem astăzi povestea lui Romeo și a Julietei? E o întrebare care încă mă macină. Sigur sunt multe scăpări în montarea mea și în mai toate spectacolele. Dacă am face totul perfect… Și nemulțumirea asta face parte din meseria noastră. Îmi face mare plăcere să mă mai duc să-mi văd spectacolele, dar nu ca să „verific”, ci să văd dacă publicul se emoționează sau nu.
Și cum îți dai seama dacă se emoționează?
Stau și urmăresc spectatorii să-mi dau seama dacă sunt atenți, dacă îi atinge povestea. Asta e important: ca povestea să țină spectatorul acolo.
Ce este un spectacol de calitate, pentru tine?
Un spectacol care să mă facă să uit că sunt într-o sală de teatru. Dacă mi se creează magia, e un spectacol de calitate. Nu mă mai interesează cine e în spate, cine în față, cine-și butonează telefonul, pentru că sunt absorbit de ce se întâmplă acolo. E legat de o energie care mi se transmite, de o poveste care mi se spune.
Un spectacol de calitate e un spectacol care să mă facă să uit că sunt într-o sală de teatru. Dacă mi se creează magia, e un spectacol de calitate. Nu mă mai interesează cine e în spate, cine în față, cine-și butonează telefonul, pentru că sunt absorbit de ce se întâmplă acolo. E legat de o energie care mi se transmite, de o poveste care mi se spune.
Se poate face teatru de calitate fără bani?
Da. Se pot face spectacole de calitate fără bani. „Amalia respiră adânc” e un spectacol făcut fără bani. Teatru se poate face în miliarde de forme. Banii sunt un instrument, un adjuvant. Dar se poate și fără ei. Nu spun că e ușor, dar se poate.
Care sunt pericolele cele mai mari în care poate să pice un regizor tânăr?
Să creadă că, dacă i se oferă o șansă, e pe viață. E posibil ca peste doi-trei ani să nu mai faci nimic. Se întâmplă să nu mai ai inspirație. Inspirația o regăsești, oricum.
Din ce se hrănește inspirația?
Din lectură. Când citești, automat corelezi fictivul cu realitatea.
Care e cea mai tare idee care ți-a venit pe stradă, la munte, la mare?
Nu cred că am tipul acesta de revelație care să mă izbească pe stradă. Eu de foarte multe ori stau noaptea și mă gândesc. Sunt un animal nocturn. Îmi place să caut, să mă documentez, să forez în anumite locuri. Dacă nu te frământă ce faci înseamnă că-ți faci meseria și cam atât.
Avem o criză în regie?
Nu. Sunt atâția regizori care lucrează și fac lucruri bune. Există căutări diferite pentru că lumea e diferită. Regizorii se reinventează acum, așa cum s-au reinventat după 1989. Cât timp există căutări, există dezvoltare. Nu sunt pesimist.
În lumea în care trăiești ce te deranjează cel mai tare?
Lipsa de profesionalism. Asta mă deranjează de fiecare dată, oriunde. Din păcate, o regăsim peste tot. Îmi place să-ți respecți cuvântul când ai promis că faci ceva până la un anumit termen. Dacă am fi cu toții mult mai profesioniști, ne-am putea dezvolta mai repede și mai bine și în teatru, și în societate. Îți trebuie o doză de sinceritate ca să fii profesionist și mai trebuie să-ți cunoști limitele. Trebuie să fii cât de profesionist în orice faci – fie că ești portar, pompier sau regizor.
Print