În relaţia dintre un spectator şi spectacolul la care participă există şansa unei nepotriviri de caracter, la fel ca într-un cuplu. Receptarea unui act teatral nu este doar o privire leneşă, relaxată, lipsită de responsabilitate, asemeni unei ore petrecute pe canapeaua de acasă, zappând printre canale de ştiri, documentare, meciuri şi multe reclame. Odată transpus în calitatea de spectator, factorul determinant al receptării este orizontul de aşteptare. Un amestec complex de păreri personale legate de text, actori, regizor, bazate pe experienţe anterioare sau informaţii primite, dorinţa, iarăşi foarte personală, de a vedea ceva care să îţi placă neapărat sau indiferenţa dată de factori perturbatori, curiozitate, cultură generală, o sumedenie de variabile cu un impact mai mic sau mai mare, dar în funcţie de care şansele de a fi sau nu mulţumit depind în mod hotărâtor. Pentru ca un spectacol să îşi maximizeze şansele de a satisface cât mai multe orizonturi de aşteptare trebuie ca în primul rând să se adreseze publicului potrivit.
„Turandot” după Carlo Gozzi, în regia Sânzianei Stoican, de la Teatrul Excelsior are drept recomandare 14+; un spectacol, aşadar, recomandat adolescenţilor şi unui public matur. Mijloacele sale de expresie, însă, par a fi mai degrabă raportate la un public format din eveli de şcoală primară. Povestea prinţesei diabolice care urăşte bărbaţii şi spintecă în stânga şi în dreapta capetele celor care şi-o doresc de soţie nu pare, într-adevăr, potrivită celor mici. Maniera de joc, însă, tuşele voit îngroşate explicativ, vorbirea didactică şi convenţia care duce clar cu gândul către universul infantil alcătuiesc un ambalaj care să ia ochii unui public al cărui orizont de aşteptare se rezumă la fascinaţia în faţa unui vultur de lemn mânuit cu o prăjină pe deasupra capetelor. Neconcordanţa între gravitatea acţiunii, mesajul politic chiar pe care îl conţine acest text, ramificaţiile de interpretare ofertante pe care le oferă şi alegerea de a spune doar o poveste pentru copii în care iubirea şi duioşia înving ura şi dorinţa de răzbunare, într-o bătălie a ghicitorilor ce par inofensive, transformă tot demersul într-o joacă pe care o poţi privi cel mult cu îngăduinţă, dar care nu trece de pragul unui spectacol „drăguţ”.
Revenind la necesitatea adaptării limbajului estetic la capacitatea de receptare a publicului ţintă, dată fiind montarea acestui spectacol într-un teatru a cărui misiune declarată este aceea de a avea în repertoriu spectacole pentru copii şi tineri „Turandot” pare să se încadreze perfect ca modaliate de expresie prin forma acestei regii naive şi a jocului actoricesc gomflat special pentru a impresiona un public care rezonează la asemenea mijloace. Dar probabil din cauza poveştii nu tocmai simpatice, cu mult sânge şi ură, spectacolul este marketat ca fiind adresat pre-adolescenţilor. Or, de-abia lor s-ar putea să li se pară ofensator de-a dreptul să fie trataţi ca nişte ţânci care nu pricep că nu e bine să vrei să tai capul oricui ar vrea să te ia de soţie şi atunci e nevoie de o interpretare scrâşnită în care cei răi joacă răul şi cei buni joacă bunătatea, aproape inexpresiv de exagerat. Cât despre publicul alcătuit de persoane majore, e drept că se poate amuza în primă fază de retorica blândă în care o ghicitoare banală e repetată de trei ori pentru a i se spori importanţa, dar apoi tinde să obosească să fie tratat ca având deficienţe de înţelegere atunci când se repetă pasaje întregi cât să nu băgăm de seamă ca se schimbă decorul în spatele cortinei sau pentru a spori emoţia unui text destul de lipsit de emoţie, de fapt.
Umorul este ingredientul care ar trebui să mai atenueze sentimentul de edulcorare explicativ-didactică a unui text ofertant, aplatizat într-o poveste cu prinţi dezmoşteniţi şi prinţese hachiţoase. Dar în nota generală de lume infantilă în care capetele tăiate sunt baloane colorate şi ne învârtiiiim şi iar ne învârtiiiim pe o turnantă, interludiul parodic al operei cântate tânguitor şi hazliu este singurul moment care ar fi putut avea subtilitate matură, dar care alunecă şi el în aceeaşi capcană a „prea multului scenic” datorită amuzamentuui personal al celor doi actori.
O scenă construită cu dramatism şi cu potenţial impact este momentul îl care prinţul Kalaf vede pentru prima dată portretul lui Turandot, iar Barach încercă îngrozit să îl împiedice ca nu cumva să se îndrăgostească iremediabil. Cumva ritualic prin lentoarea mişcărilor, prin grimase şi întreaga imagine conturată, există şi aici un detaliu care nu permite intrarea în convenţie şi diluează impactul scenei. Portretul este şi el unul care se încadrează în conveţie şi este chiar afişul spectacolului. E greu să faci abstracţie de lista de sponsori şi sigla Primăriei Capitalei şi să plonjezi în lumea simbolurilor asiatice străvechi.
Actorii se supun unui stil de joc extrem de încordat şi demonstrativ, o continuă lamentaţie nesusţinută de intenţii clare. Forma depăşeşte cu mult conturul necesităţii în scenă, iar impresia generală este aceea a unui expresionism went wrong. Cumva intenţiile par a fi acelea de grandoare şi importanţă insuflate acestui text care conţine de altfel aceste atribute, dar care nu se mai potrivesc deloc cu îndulcirea artificială adusă de îmblânzirea acţiunii ca pentru copii. Probabil dorinţa iniţială a fost aceea de a face trimitere la forma complexă a tradiţiei teatrului japonez, la greutatea consoanelor din Nô şi la incantaţiile din Kabuki şi cumva la forţa cuvintelor din tradiţia asiatică. Dar rezultatul este departe de sursa lui de inspiraţie şi rămâne doar un exerciţiu de joc răstit, care corespunde mai degrabă cu indicaţia „din stomac”, auzită în unele nefericite săli de clasă, decât cu energia cretă de cuvintele japoneze păstrate în forma lor autentică de mii de ani.
„Turandot” este un spectacol ca pentru copii care se adresează oamenilor mari. Dacă posezi un orizont de aşteptare necunoscător te poate uimi cu tinereţea, entuziasmul şi frumosul lui estetic, dar nu poate depăşi limitele îngăduinţei bine-voitoare. Are acea drăgălăşenie a tuturor copiilor în faţa cărei zâmbeşti involuntar, aprobi cu un „să vă trăiască!” spus părinţilor mândri şi îţi vezi liniştit de treabă mai departe.
Teatrul Excelsior
„Turandot” după Carlo Gozzi
Regia: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Traducerea și adaptarea: Sânziana Stoican
Distribuția:
Turandot – Dana Marineci
Kalaf – Bogdan Nechifor / Dan Pughineanu
Adelma – Camelia Pintilie
Altoum / Ismaele – Alex Popa
Ta – Mircea Alexandru Băluță
Pa – Mihai Mitrea
Zelima – Oana Predescu
Schirina – Mihaela Trofimov
Barach – Oliver ToderițăLight Design: Costi Baciu și Cristian Niculescu
Ilustrația muzicală: Sânziana Stoican
Regia tehnică: Andreea Ghiciu / Dana Popescu
Print