Declan Donnellan a venit la Sibiu cu o montare inclusă la categoria „spectacole-eveniment, Franţa, invitată de onoare”… „Ubu rege” produs de Cheek by Jowl este, cu siguranţă, una dintre cele mai surprinzătoare puneri în scenă ale textului lui Alfred Jarry, un text, de altfel, destul de ocolit de regizori, pentru că nu-i deloc comod. Alunecă printre degete, e suprarealist înainte de suprarealism, şi absurd înainde de Absurd, iar, între timp, de când „merde” nu mai e tocmai o noutate pe scenă şi-a pierdut şi parte din incisivitate…
Ceea ce propune Declan Donnellan este însă un foarte subtil şi interesant joc de planuri: două planuri, desenate matematic şi perfect suprapuse.
Ce legătură există între o cină senină într-un salon franţuzesc, în care o familie obişnuită are, într-o seară oarecare, invitaţi la masă câţiva prieteni şi lumea nebună din piesa lui Jarry? Ce legătură există între doi soţi îndrăgostiţi, simpatici, care îşi zâmbesc tandru în salonul lor frumos aranjat, pregătind printre îmbrăţişări furate, platouri îmbietoare cu mâncare pentru invitaţi? Ce legătură există între un spaţiu domestic banal, cald, oarecare şi cruzimea dementă din „Ubu Rege”? Nici una. Şi totuşi, minute întregi, la începutul spectacolului, camera de filmat urmăreşte insistent interiorul banal, insistând pe detalii, pe mizeria bine ascunsă prin puful covoraşului de la baie, pe platourile cu mâncare, pe closet etc. Ideea că nimic nu e ceea ce pare se insinuează treptat şi creează o aşteptare tensionată. Ceva trebuie să se întâmple. Soţii vorbesc în şoaptă, îşi zâmbesc, normalitate banală şi perfectă… Pe o canapea un tânăr stă nemişcat, cei doi aranjează masa, se ating din când în când, îşi spun vorbe nedesluşite. Şi brusc, tânărul se ridică, lumina se face verde, iar cei doi încep să se transforme în Mama Ubu şi Tata Ubu, două fiinţe monstruoase, care se mişcă ciudat, execută mişcări ciudate, se agită, devin urâţi. La fel de brusc, tânărul se aşază la loc şi lumina redevine normală, cei doi redevin soţii normali, timpul se aşază la loc în matcă. Apoi vin invitaţii. Şi povestea continuă cu alternări de planuri din ce în ce mai lungi, cu realitatea lui Ubu din ce în ce mai invazivă. Fiecare intră în rolurile din povestea lui Jarry, curăţată de mare parte din armata de personaje şi redusă la actorii principali ai istoriei şi la nucleul ei, desprins din „Macbeth”-ul lui Shakespeare şi transpus în plin absurd avant la lettre.
Declan Donnellan mută povestea şi o duce într-o zonă subordonată direct psihozelor contemporane, transformând-o într-un joc absurd de copii, care sfârşeşte tragic. Proiecţie a imaginaţiei unui tânăr, care trăieşte schizoid, în două realităţi, şi construieşte un plan paralel, ce-i permite un fel de revanşă asupra lumii adulţilor, o formă de castrare a forţei adulte; uciderea – ca-ntr-un joc, în care dorinţa adolescentului de a stăpâni lumea este exacerbată până la cruzimi demente –, grotescul dus până la desăvârşire într-o imaginaţie care capătă atunci şi acolo forţă demiurgică, totul e împins până la limita la care mizeria ţâşneşte din adâncuri ca puroiul. În decorul acelui apartament simplu se duc luptele dintre Regele Venceslas şi Ubu, acolo se moare şi se trăieşte, acolo se întâmplă marile trădări de la curte, conduse toate de mintea unui posibil tânăr prinţ Bougrelas, care se plictiseşte în lumea reală.
Trecerile dinspre planul doi spre planul unu devin tot mai rare, Ubu îşi etalează toată cruzimea, urâtul, lăcomia, laşitatea, ucide, torturează, înghite tot, distruge, se contorsionează, devine urât, monstruos – un impecabil exerciţiu de actorie –, la fel şi Mama Ubu, totul în treceri milimetrice de la o stare la alta, de la o realitate la alta, controlate de un mic demiurg care se joacă…
Şi mintea micului demiurg conduce totul cu o logică impecabilă a ilogicului, creând fiecare detaliu de pe scenă, fiecare detaliu al luptei, al câmpului de luptă, al trecerii anotimpurilor, al morţii – iarna, frigul, dialogurile irezistibile dintre Mama Ubu şi Tata Ubu, deformându-le masculinitatea şi feminitatea şi legăturile mariajului în aşchii care rănesc precum cuvintele al căror sens se distorsionează în mintea lui. Un joc de-a macrocosmosul şi microcosmosul impecabil susţinut actoriceşte şi cu un desen regizoral de o precizie matematică, o perfectă aşezare în oglindă a două realităţi care-n permanenţă îşi dispută statutul de „realitate”.
La final, păstrând urmele luptei imaginaro-reale, tânărul se ridică de pe canapea şi vine să se aşeze tăcut la masa imaginaro-reală, la care oamenii care tocmai se luptaseră şi muriseră imaginaro-real, pe un câmp de luptă încă înroşit de sânge imaginaro-real, mănâncă delicat de pe platouri imaginaro-reale, obosiţi, extenuaţi, în timp ce undeva pâlpâie o halcă de carne însângerată. Ca o metaforă extrem de concretă a acelui ceva care zace în noi mai adânc decât noi înşine… Şi ca o la fel de concretă metaforă a lui „nimic nu e ceea ce pare” transpus într-un posibil „aşa este dacă vi se pare”…
Print