Fascinanta lume de dincolo de noi; fascinaţia unui univers pe care nu îl pum cuprinde nici măcar cu imaginaţia. Misterul acestui infinit este cel care ne face să tânjim la cunoaştere. Dar nici creativitatea în domeniul ştiinţifico-fantastic, nici avansul galopant al ştiinţei se pare că nu sunt ustensile pe măsura imensităţii unei realităţi ce nu se lasă nici observată pe deplin, nici ficţionalizată după placul oricui. Poate că cel mai bun unghi de a privi către marele necunoscut este o aplecare de 90 de grade în tine însuţi. Cine ştie? Poate există o părticică de miracol în fiecare dintre noi şi nu e nevoie decât de mai multă grijă şi atenţie pentru a o găsi şi a o transforma în cheia care deschise lumi.
Despre aceste teme ezoterico-fantastico-spirituale vorbeşte Ivan Vyrypaev în piesa lui, „UFO”, montată de Bobi Pricop pe scena Sălii Pictură a Teatrului Naţional Bucureşti. Pe cât de sincere şi luminoase sunt cele şapte personaje care povestesc despre contactul lor cu prezenţe extraterestre, pe atât de artificială este experienţa vizionării spectacolului. De dragul spectaculozităţii şi al expunerii mijloacelor de ultimă generaţie de care dispunem mulţumită unui buget, presupun mai mult decât generos, poveştile de la suflet la suflet pe care le spun simplu actorii pe scenă se pierd într-un univers scenic complicat de efecte vizuale care prin spectaculozitatea lor demonstrativă anulează emoţia.
Actorii sunt aruncaţi într-o luptă inegală cu tehnica. Spectatorul va fi furat de video-proiecţia care în combinaţie cu light-designul şi turnantele care se învârt creează impresia de perspectivă în mişcare şi aproape că povestea în sine devine secundară şi se pierde pe drum. De la bun început efectul de distanţare obţinut prin amplificarea vocilor la microfon şi proiectarea unor părţi din monologuri în live video oferă spectatorului un unghi subiectiv, filtrat prin mijloace media, care ştirbeşte din autenticitatea prezenţei actorului pe scenă. Nu pot să mă mint că nu văd cum actorii joacă în spatele unui ecran transparent, nu pot să nu văd că turnanta se roteşte şi să nu aud cum scârţâie uşor, nu pot să fac abstracţie de decalajul dintre sunet şi imagine, nu pot să mă prefac că nu observ instalaţia în faţa căreia actorii se poziţionează cu multă grijă pentru a putea fi filmaţi în condiţii optime.
Media, oricât de performante amplifică şi mai mult „minciuna” pe care teatrul o livrează seară de seară. Convenţia acceptabilă este pe cale să îşi lărgească graniţele odată cu invadarea scenei de tot felul de aparate care mai decare mai sofisticate şi cu efecte din ce în ce mai apropiate de filmele de la I-MAX. Dar de ce să transformăm teatrul într-o struţo-cămilă şi să alterăm experienţa unei interpretări pe viu a unor artişti cu efecte speciale care nu au cum să fie la fel de spectaculoase ca cele de pe peliculă? La film pot plonja într-o realitate virtuală de la adăpostul ochelarilor 3D fără nicio urmă de sentiment de minciună. La teatru, însă, atunci când sforile vrei-nu vrei sunt, totuşi, la vedere, e mult mai greu să mă las convins. Publicul, aşa naiv, permisiv şi uşor de impresionat precum e, se poate lăsa momit şi sedus de efecte, dar când trage linie îşi va da seama că, în afară de imaginile colorate şi mişcătoare, povestea nu l-a mai interesat.
Dacă dai la o parte trucurile tehnice rămâne un spectacol extrem de plicticos şi monocord. Şase monologuri spuse egal, fără prea mare efort, după înţelegerea şi puterea de asumare a fiecărui actor în parte. Sensibilitatea textelor lui Vyrypaev a fost edulcorată într-o atmosferă excesiv de senină, iar efectul este de zahăr în miere. Ada Galeş îşi dă prea mult silinţa şi multele sale bune intenţii se aglomerează într-o formă care depăşeşte conţinutul, şi grija pentru expresie o depăşeşte cu mult pe cea pentru mesaj. Istvan Teglas are atu-ul unei prezenţe scenice puternice care compensează ritmul egal pe care îşi spune povestea, iar ochii lui trădează la gros-plan gândul nu tocmai concentrat. Ciprian Nicula are o candoare ingenuă care nu este, însă, suficientă pentru a suplini lipsa de încredere în personaj; vorbele sunt livrate din instinct scenic şi nu sunt filtrate de înţelegere şi asumare. Mihai Călin este cel care câştigă cel mai mult teren în lupta inegală cu tehnologia. Prin asumare şi gând coerent, ritm în acord cu povestea şi grijă pentru mesajul pe care îl poartă personajul său face în aşa fel încât toate cele care se perindă pe ecrane să mai piardă din impact. Pe el îl ascult pentru că are cu adevărat ceva de transmis şi o face foarte sincer. Raluca Aprodu are avantajul de a avea singura partitură în contrapunct cu coate celelalte şi monologul ei se vrea o rupere de ritm de care, însă, nu profită şi livrează o povestea în care nu pare să creadă. Medeea Marinescu are dezavantajul de a interpreta o casnică din Springfields, mamă a trei copii, care povesteşte despre un râu din Peru şi şamani îmbrăcată într-un costum de astronaut de la NASA. De ce? Cam asta te întrebi pe tot parcursul monologului şi aştepţi un răspuns care nu vine. Vezi, în schimb, microfonul lipit cu leocoplast de obrazul său în video şi mai primeşti un motiv pentru care să te îndepărtezi cu încă un pas de încrederea în ceea ce vezi. Ion Caramitru este cel mai avantajat din spectacol pentru că nu trebuie să facă faţă proiecţiilor şi sound-designului. Fără lavalieră, cu câteva reflectoare aprinse, la faţă de cortină, are parte de toată atenţia spectatorilor şi se foloseşte de asta cu inteligenţă scenică pentru a ne da o temă de gândire pirandelliană despre realitate şi ficţiune. Dacă ar lipsi şi gesturile mult prea explicative şi largi şi accentele voit demonstrative, atunci totul ar fi perfect.
Ne aflăm, poate, la primele încercări de îmblânzire a tehnologiilor pe scena de teatru. Pe alte meridiane s-a ajuns deja departe, dar asta nu înseamnă în mod automat că e şi foarte bine. Nu e suficient să fii informat şi să primeşti cadou multe-multe gadgeturi pentru a face un spectacol de calitate. Nu e suficient să fi văzut rezultatul altora cu aceleaşi jucării sofisticate. Mai trebuie şi un pic de grijă, şi real interes pentru toate componentele spectacolului – pentru actori cum ar fi… Dacă în teatru actorul încetează să mai fie important de dragul unor plaje animate discutabil de performant pe un ecran curbat, atunci mai bine mergem în grup la film. Acolo exploziile şi bang-bangurile sunt din belşug, dar măcar există şi scene în care actorii au ce juca. Este vorba doar despre proporţii şi raporturi şchioape. E uşor să te laşi mesmerizat de butoane şi poze mişcătoare pe ecrane – şi din sală şi de pe scenă –, dar e bine ca undeva între inovaţie şi tradiţie să existe creativitate autentică şi o voce sigură care să nu aibă nevoie de o portavoce din spatele căreia să peroreze ce a auzit prin alte părţi. Abia atunci se poate vorbi de performanţă.
Teatrul Naţional Bucureşti
„UFO” de Ivan Vyrypaev
Traducere: Mașa Dinescu
Regie: Bobi Pricop
Scenografie: Paul Popescu & Mizdan – Modulab
Concept video: Paul Spike & Tudor Panduru – Evil Twin Studio
Muzica originală: Alexei Țurcan
Costume și asistență decor: Ana Ienașcu
Light design: Cristian Șimon
Operare video: Florin Boicescu
Sunet: Octavian Vasile
Distribuţie:
Emily Wesner: Ada Galeş
Artiom Gusev: Istvan Teglas
Nick Scott: Ciprian Nicula
Robert Evans: Mihai Călin
Jennifer Davies: Raluca Aprodu
Johanna Harris: Medeea Marinescu
Viktor Rizenghevici: Ion Caramitru
Foto: Adrian Bulboacă
Print