După „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, Bobi Pricop a revenit la Teatrul Național din București cu spectacolul „UFO” de Ivan Vyrypaev, explorând din nou mijloacele și avantajele tehnologiei și modul în care proiecțiile, sunetul și video-ul live pot crea emoții și pot spune povești împreună cu actorii sau, de ce nu?, separat. Cum se schimbă percepția lumii odată ce ai transgresat limita realității spre o altă formă de înțelegere a universului și cum poți să redai experiențe și senzații, prin definiție imposibil de pus în cuvinte?
„UFO” nu este un spectacol despre farfurii zburătoare, luminițe stranii apărute în amiaza mare pe cer și nici despre omuleți verzi sau creaturi monstruoase care vor să distrugă pământul. „UFO” nu e un SF, ci are o dimensiune profund esoterică, în care niște personaje cred că au înțeles misterul vieții sau, mai bine zis, au senzația că l-au trăit. Nu există niciun fir al unei acțiuni, nici întâmplări concrete, ci doar mărturii pline de sensibilitate, credință în ceva și convingerea că dincolo de noi există o forță care ordonează, creează și, din când în când, te ia deoparte ca să-ți arate chintesența universului. Pentru Emily Wesner (Ada Galeș) „a te afla în afara oricărui pericol”, indiferent de sex sau rasă este lecția supremă. Artiom Gusev (Istvan Teglas) a simțit liniștea totală în mijlocul unui ocean infinit de zgomote. Nick Scott (Ciprian Nicula) are revelația simplității desăvârșite, incompatibilă cu lumea cotidiană, coruptă de griji și falsitate. Întoarcerea la copilărie, necunoașterea care înseamnă cunoașterea a tot, starea pură a ființei – sunt câteva dintre adevărurile existențiale care îi schimbă viața lui Robert Evans (Mihai Călin). Jennifer Davies (Raluca Aprodu) înțelege că nimeni nu e în centrul universului și că „a fi tu însuți” nu sunt cuvinte fără fond, uzate și banale, dacă le investești cu sinceritate și grijă față de propria-ți persoană. Iar într-o lume desacralizată, Johanna Harris, într-o noapte în Peru, (re)descoperă nevoia de a se întoarce acasă, un „acasă” universal – inima cosmosului și sensul vieții ei deopotrivă… Toate monologurile au în comun un soi de înțelepciune de natură esoterică, întâlnită la acele cursuri care te învață cum să-ți aliniezi chakrele și să transformi energia negativă într-una pozitivă. Însă asumarea, sensibilitatea și onestitatea jocului actoricesc înlătură aspectul ieftin al unor credințe, care altfel, și-ar pierde orice profunzime.
Emoția care traversează firul camerei și se transpune în ochii actorului pe pânză e o experiență care interoghează limitele teatrului și provoacă o stare de neliniște. Chiar e posibil să ai această trăire aproape cinematografică și la teatru și cât de multe aspecte poate suplini tehnologia, mai ales în materie de storytelling? Intervenția personajului Viktor Rizenghevici interpretat de Ion Caramitru reprezintă tranziția dintre convențional și spargerea convențiilor, dintre realitatea proiectată și cea imediată, dintre actorul clasic și cel care acum trebuie să se sincronizeze cu o lume virtuală, să-și canalizeze emoțiile spre retina camerei de filmat și să exprime mai mult prin gesturi echilibrate și prin privire. Interpretarea lui Ion Caramitru e cumva (intenționat) ruptă din context. Nu există proiecții, nu există lavalieră, nu există un monolog despre trăiri incredibile. Intervenția lui are umor, e relaxată și în timp ce coboară pe lângă spectatori spune eterna poveste a teatrului, a diferenței dintre actor ca instrument și procesul de întrupare al personajului, sfârșindu-și pledoaria cu un gest elegant și metaforic care pune accentul chiar pe misterul teatrului.
Cât despre misterul împărtășit de personaje… el nu se raportează la extraterești, ci la o entitate care dormină universul și care nu poartă doar un singur nume. „Dumnezeu este pretutindeni, nu există loc în care el să nu fie. Este totul. Poți spune Dumnezeu, Ființă sau Cosmos. Toate astea, împreună sunt Dumnezeu. Așa mi se pare. Dumnezeu înseamnă și oameni, și extratereștri. Eu, prin Dumnezeu, înțeleg legea universului…” declară Ivan Vyrypaev. Însă „UFO” nu explorează deloc o posibilă latură religioasă, ci menține discursul deasupra oricăror interpretări legate de vreo religie anume.
În regia lui Bobi Pricop, spectacolul „UFO” rămâne o delectare la nivel vizual, o interogare a sensului tehnologiei în teatru și o suită de monologuri infuzate de o sensibilitate aparte, care se transmite chiar și prin atâtea medii artificiale…
Teatrul Național București
UFO de Ivan Vyrypaev
Traducere: Mașa Dinescu
Regie: Bobi Pricop
Scenografie: Paul Popescu & Mizdan – Modulab
Concept video: Paul Spike & Tudor Panduru – Evil Twin Studio
Muzica originală: Alexei Țurcan
Costume și asistență decor: Ana Ienașcu
Light design: Cristian Șimon
Distribuție:
Emily Wenser: Ada Galeș
Nick Scott: Ciprian Nicula
Jennifer Davies: Raluca Aprodu
Artiom Gusev: Istvan Teglas
Robert Evans: Mihai Călin
Johanna Harris: Medeea Marinescu
Viktor Rizenghevici: Ion Caramitru
Print