„Ultima bandă a lui Krapp” cel singur şi lipsit de speranţă

3stars

Frica este cel mai statornic şi devotat companion al singurătăţii. Frica este, poate, adversarul încă şi mai de temut decât ura, al iubirii; e un chin, o caznă ca de infern care macină într-una. Iar în singurătate lipsa iubirii şi constanţa fricii ascut simţurile şi dau dimensiuni supra-omeneşti oricăror stimuli. Ca într-o anticameră a morţii, la senectute, singurătatea înfricoşată tocmai de moartea iminentă este unul dintre cele mai contorsionate sentimente pe care un artist le poate specula. Încă şi mai ofertant pentru artă este cazul unui artist care a resimţit foarte acut această singurătate plenară cu mult înainte de a putea fi considerat bătrân. Literatura, scena, formele de expresie artistică pe care le îmbracă sufletul frânt al celui care se povesteşte au toate atuurile pentru a scormoni prin toate colţurile acestei poveşti fascinante şi greu de suportat.

„Ultima bandă a lui Krapp” de Samuel Beckett, în regia lui Toma Dănilă, de la Unteatru, cu Constantin Cojocaru, este spectacolul care se încumetă să pornească în această expediţie periculoasă spre adevărul trist al senectuţii însingurate. Monologul lui Beckett este unul dintre cele mai contondente texte pe care un actor se poate aventura să îl încerce măcar. Tocmai din pricina sarcinii de a fi singur în scenă, lipsit de sprijinul unei acţiuni care să dezvolte un parcurs dintr-un punct de plecare către o destinaţie clară. Mai degrabă într-un stream of consciousness decât într-un discurs logic, Krapp este personajul cel mai singur din toată dramaturgia universală. Şi e cu atât mai special, cu cât pare vindecat de frică, pe care a înlocuit-o cu o deznădejde apatică încă de la tinereţe.

În montarea lui Toma Dănilă, Krapp are un companion metaforic, care adânceşte şi mai mult hăul existenţial din jurul acestui domn în vârstă, cu cămaşsă albă puţin găurită pe umărul drept, vestă, ceas cu lanţ şi părul răvăşit – imaginea proprie reflectată într-o oglindă. Krapp îşi este lui însuşi tovarăş de singurătate; o imagine foarte concretă şi puternică în expresie, realizată cu un mijloc extrem de simplu. Acest mic detaliu de decor, alături de eclerajul care îl izolează pe Krapp într-o insulă de penumbre în mijlocul unui întuneric de somală sunt semnele regizorale subtile şi foarte eficiente care îmbogăţesc sensurile textului fără a fi deloc ostentative. Această grijă pentru nuanţe şi mici reglaje fine pe care Toma Dănilă a avut-o se simte pe tot parcursul spectacolului. Alegerea sa de a păstra acelaşi ritm ca de roată dinţată tocită trasă de un catâr obosit, dar care continuă, totuşi, să învârtă moara care macină o viaţă ce se încăpăţânează să continue, este elementul care defineşte viziunea lui despre personaj. Krapp este născut bătrân. Vorbirea descarnată, parcă, pe care o avea încă de la 30 de ani, aceeaşi oboseală a vocalelor, aceeaşi melasă care parcă i se scurge din gură cu fiecare cuvânt. Dacă prima reacţie este de a fi surprins de discrepanţa dintre vârsta pe care o declară vocea din banda pusă cu grijă la magnetofon de mâinile nesigure ale bătrânului din faţa noastră şi sonoritatea ei, încet-încet înţelegi de ce şi la 30 de ani, şi la 60, Krapp vorbeşte cu aceeaşi dificultate. Krapp nu a fost, de fapt, niciodată tânăr.

Atmosfera specială dată de acest ritm infernal de lent şi precis care se instalează din primele gesturi măsurate parcă de nisipul care se scurge dintr-o clepsidră uitată de timp, este o sabie cu două tăişuri. Pe de-o parte această solemnitate demonstrată are avantajul de a capta automat atenţia şi concentrarea spectatorilor datorită impresiei clare că asişti la ceva ieşit din comun, iar pe de altă parte poate la fel de uşor să le piardă şi încrederea şi atenţia dacă ceea ce urmează nu e la fel de intens. Marele merit al spectacolului şi al lui Constantin Cojocaru în primul rând, este acela de a nu obosi nicio secundă. Krapp, cu volutele gândurilor lui întortocheate rămâne fascinant de la început până la sfârşit.

Constantin Cojocaru are o expresivitate uluitor de rafinată în acest spectacol. Fizionomia lui trece prin transformări radicale prin nuanţe abia perceptibile. Poartă pe faţă măştile mortuare ale acestui mort-viu Krapp fără nicio îngroşare a liniilor de forţă. De la o simplă rotire a capului, o ridicare a uneia dintre sprâncene, un colţ al gurii care cade, fiecare mişcare de pe chipul său înseamnă o nouă ipostază a datului existenţial de a fi singur al lui Krapp. Apoi, felul în care ascultă o înregistrare pe care o ştie de 30 de ani, cu mici mirări ale readucerii aminte, cu plăcere pentru anumite pasaje, cu voluptate pentru altele, anticipând ceea ce ştie că va urma, cu hachiţe, cu umor amar chiar, cu fel de fel de reacţii controlate, toate acompaniate de o privire mereu atentă şi foarte luminoasă. Din tot acest sarcofag de singurătate, singurul licăr este privirea foarte vie şi penetrantă în spatele căreia se poate intui fluviul de gânduri din care ajung la suprafaţă către noi câteva frânturi în salturi ca de delfin. Interpretarea lui Constantin Cojocaru este performantă tocmai pentru acest echilibru stabil pe care îl menţine, pentru ca personajul să rămână suficient de misterios pentru a fi interesant şi suficient de interesant pentru a putea fi urmărit. E o echilibristică deloc mecanică, ci foarte organică, în spatele unei tehnici bine stăpânite. Fără a juca naturalist, deloc convenţional, cu o rostire grunjoasă şi atipică, în care consoanele parcă scrijelesc o tablă de metal, toate grimasele şi intonaţiile compun potretul robot al acestui Krapp care fizic seamănă cu Beckett însuşi.

„Ultima bandă a lui Krapp” este un spectacol care îşi alege spectatorii. Are nevoie de un public talentat, antrenat în ascultare, care să poată renunţa la poveste şi alte răsfăţuri de imagini şi mirări pentru a se delecta cu o amputare de sentimente pe cord deschis, într-un one-man show performant.

Unteatru

Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett

Traducerea: Toma Dănilă și Ania Tudoran-Dănilă
Cu: Constantin Cojocaru
Regia, scenografia, ilustrația muzicală și lightdesign: Toma Dănilă
Afiș: Valentin Vârlan

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.