Hristo Boicev a debutat în dramaturgie încă pe vremea Bulgariei comuniste, reușind încă din acea vreme să se impună și să treacă peste duritatea cenzurii, grație subtilului amestec de realism și încărcătură metaforică ce îi individualiza scrierile.
Boicev își datorează însă celebritatea, care a depășit de mult granițele țării sale, pieselor Colonelul Pasăre și Păsările, ambele având parte de foarte bune puneri în scenă și în spațiul teatral românesc, la loc de frunte situându-se cele semnate la Teatrul „Bulandra”, respectiv la Naționalul din Cluj-Napoca, de regizorul Alexandru Dabija.
Scriere de dată mai recentă (a fost încheiată în primul deceniu al mileniului al III-lea), Orchestra Titanic a avut, la rându-i, parte, de o carieră scenică mai mult decât considerabilă. Inițial, scrierea a fost considerată de critica de specialitate drept o reacție a dramaturgului la excesul de entuziasm față de posibilitatea ca Bulgaria să adere în anul 2007 la Uniune Europeană, însă, iată, Orchestra Titanic își continuă cariera scenică și după respectivul moment. Și aceasta tocmai datorită amestecului de realism și de metaforă ce a rămas o constantă a felului de scrie teatru al lui Boicev.
Slujindu-se de motivul așteptării a ceva, a unui miracol despre care toată lumea speră că va aduce fericirea, salvarea, mântuirea, piesa este în întregul ei o metaforă a condiției de entre-deux a omenirii. Simbolizată în cazul de față de un fost dresor de circ, pe nume Doko, de un fost șef de gară care se cheamă Luko, de Liubka, o prostituată bețivă și de Meto, ce se recomandă absolvent de Conservator și de Filosofie, care-și arogă rolul liderului. Îi vedem reuniți într-o gară dezafectată așteptând sosirea unui tren care să îi ducă undeva, nici ei nu prea știu bine unde, au la îndemână valizele de mult pregătite, însă nimic, nici măcar un singur tren nu mai oprește și, cu atât mai puțin, nu își deschide ușile spre a-i lua cu sine pe cei patru. Care nu au cum să nu amintească de Didi și Estragon, de Pozzo și Lucky din Așteptându-l pe Godot. Copilul care vine să îi vestească că „domnul Godot va veni mâine” se întruchipează în piesa lui Boicev în iluzionistul Meto. Căruia îi revine misiunea de a-i pregăti pe cei patru, din punct de vedere ideatic (ideologic?), filosofic, pentru clipa în care li se va îndeplini dorința. Harry le proiectează celor patru filme în mai multe episoade cu iluzionistul Houdini al cărui alter-ego este, le vorbește despre relația dintre vis și realitate, despre faptul că, vorba lui Prospero, „suntem plămada visurilor noastre”, îi antrenează pentru marele concert al vieții în care vor cânta Oda bucuriei, le vorbește despre tragedia de pe Titanic, evocând detaliul că orchestra angajată pe respectivul vapor de lux a continuat să cânte încă zece minute după momentul dezastrului. În fine, sosește trenul care oprește, trenul ai cărui călători unici sunt Luko, Meto, Doko, Liubka, dar și Harry.
De aici încep îndoielile majore, dorința de a abandona parcursul, totul încheindu-se cu momentul în care fostul dresor Doko își conștientizează unicitatea tragică și destinul de ființă sortită să aștepte veșnic.
Nu e deloc simplă piesa lui Boicev, însă lectura pe care o face în spectacolul său de la Teatrul Național din București regizorul Felix Alexa are meritul de a clarifica multe. Fără ca prin aceasta să afecteze esența acelor ambiguități care înseamnă tot atâtea subiecte de meditație, tot atâtea întrebări la care este chemat să răspundă spectatorul. Pe care atât Hristo Boicev, cât și Felix Alexa îl socotesc a fi unul inteligent și înclinat spre reflecție. Întreaga montare ia forma unei meditații nici rece, nici abstractă (alt merit al directorului de scenă), Felix Alexa cenzurând cu migală orice posibilitate de cădere în patetic sau în derizoriu. Gara părăsită în care Boicev își plasează acțiunea piesei este pentru scenografa Andrada Chiriac una evident în deconstrucție. Vedem ziduri cândva monumentale, odinioară frumoase, astăzi căzute, ruinate, cariate, murdărie, moloz, grămezi de peturi care sporesc și deoarece călătorii din trenurile de lux aruncă în cei care așteaptă cu tot ceea ce nu le mai este de trebuință, totul pus în valoare de un light-design făcut „la mare meserie”, cum se spune, semnat de aceeași Andrada Chiriac în colaborare cu Felix Alexa. Plus video-concept-ul datorat lui Răzvan Pascu. În spațiul acesta, Meto, jucat aplicat, sigur, cu o încăpățânare care înseamnă însăși substanța personajului de Mihai Călin și ceilalți trei pregătesc „marele spectacol”. O fac neconvinși, parcă împinși de la spate, săturați de atâta așteptare. Mihai Constantin (Luko), Richard Bovnoczki (Doko), Tania Popa (Liubka) repetă iar și iar scena urcării în vagoane. În Luko, așa cum îl joacă Mihai Constantin, aproape că nu mai pâlpâie nici cea mai mică urmă de speranță, de aici continua sabotare prin întreruperi și comentarii sceptice a repetiției, Doko, inspirat adus pe scenă de Richard Bownoczki, își plânge ursoaica moartă despre care susține că s-ar fi sacrificat de dragul dresorului său, Liubka, cea mai patetică și mai plină de speranță dintre toți, în multiple nuanțe desenată de Tania Popa, încă visează la dragoste, la fericire, la feminitatea căreia ar vrea să îi mai dea o șansă de împlinire adevărată. Sosirea magică, inexplicabilă a lui Harry, un rol care îi vine mănușă lui Claudiu Bleonț, aduce cu sine schimbări majore. Optimismul de factură filosofică transmis de acesta, nerăbdarea îmbarcării în trenul care îi va duce pe toți spre un nou tărâm al făgăduinței, bizareria multiplicării biletelor de călătorie emise de nu se știe cine, bilete care au toate aceeași dată de începere a călătoriei, împrospătează atmosfera. Până în clipa în care trenul sosește, în care își fac loc dubiile, dorința de abandon. Până în momentul jocului de-a dispariția în cufărul magic adus cu sine de Harry, până ce Doko rămâne singur, convins că misiunea lui, a ultimului om, a ultimei ființe reale, este să aștepte.
Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București
ORCHESTRA TITANIC de Hristo Boicev
Traducerea: Livia Nistor
Regia: Felix Alexa
Decor și costume: Andrada Chiriac
Ilustrația muzicală: Felix Alexa și Cristina Giurgea
Light design: Felix Alexa și Andrada Chiriac
Video concept: Răzvan Pascu
Cu: Claudiu Bleonț (Harry), Mihai Constantin (Luko), Mihai Călin (Meto) Richard Bovnoczki (Doko), Tania Popa (Liubka)
Data reprezentației: 27 octombrie 2018
Foto: Florin Ghioca
Print