Ca să vorbești despre moarte îți trebuie, înainte de toate, curaj. Apropierea noastră de momentul dispariției nu are un deadline, dar se cuantifică uneori în ani, alteori în minute. Deși nu știm aproape nimic despre ea de fapt, încercăm să ne conturăm orizonturi de așteptare sau simple păreri – ceva care să ne convingă că nu trebuie să ne fie teamă. Sau iluzia că e o salvare, în acele cazuri în care refuzăm realitatea sau nu reușim să ne adaptăm la regulile ei. Oricum ar fi, moartea e o prezență constantă și avem o relație dificilă cu ea.
Dincolo de a reliefa mecanismele întortocheate ale minții umane, spectacolul „50 de secunde”, text Daniel Oltean, regia Eugen Gyemant, montat la Teatrul Național București, poartă impregnată metafora morții. Ca simbol al eliberării. Ca răspuns la căutări interioare. Însă toată poezia pe care dramaturgul – câștigător al Premiului UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2017 – o așterne în aceste personaje are, mai degrabă, valoare literară decât teatrală. Textul lui Daniel Oltean are o încărcătură emoțională aparte, apelează la empatia publicului, provoacă teme de meditație povestind, în același timp, cu argumente de specialitate, anchetarea unui caz de omucidere. Însă nu este sursă generatoare de conflict dramatic. Cele două planuri narative conduc, parcă, spre structura unor one-man-show-uri, care pot funcționa separat și ar reuși să transmită, individual, același mesaj.
Fiul (Alexandru Voicu) așteaptă răbdător să fie interogat. Știm deja că a mărturisit faptul că și-a omorât mama și pare chiar împăcat cu sine. Anchetatorul (Lucian Iftime) se agită suspect de mult, pune întrebări, intervine în discursul martorului, îi intersectează povestea cu propriile lui amintiri. Aparent încearcă să anuleze mărturia băiatului, din nu se știe ce motiv. Parcă ar vrea să-l convingă că nu el a făcut-o. Speră cu o disperare nedeclarată că va auzi o altă variantă a întâmplării. Trioul anchetei este completat de prezența Mamei (Diana Dumbravă). Un fel de himeră, ea reapare în imaginația fiului-asasin, convingându-l iar și iar că gestul lui a fost unul necesar. Fiul își dorește să se termine totul cât mai repede și să fie condamnat, iar Procurorul… își caută liniștea sufletească.
În transformarea piesei în spectacol i-a revenit un rol destul de greu regizorului Eugen Gyemant, care montează pentru prima dată la naționalul bucureștean. Transpunerea unor personaje cu monologuri atât de puternice în situații scenice valide, de interacțiune, a presupus găsirea unui anumit limbaj vizual. Rezolvările propuse de tânărul Eugen Gyemant au unitate stilistică și reușesc să găsească personajelor o matrice. Împreună cu scenografa Maria Nicola, ei construiesc biroul procurorului ca un loc neutru, rezultat din spațialitatea textului, dar căruia îi pot fi atribuite mai multe conotații: sală de judecată, salon de psihiatrie, morgă sau, de ce nu, chiar o scenă de teatru pentru că, până la urmă, aici e ca-n viață.
Gândit în formă elisabetană, spațiul de joc pare închistat de prezența spectatorilor. Actorii sunt în scenă de la intrarea publicului în sală, iar personajele nu par să aibă vreo cale de scăpare de acolo. Sunt privite și judecate de niște necunoscuți, ale căror povești pot fi asemănătoare cu ale lor sau nu. Podeaua e pătată cu dâre de sânge uscat și pare că a fost ștearsă ne nenumărate ori, inutil însă. Doar câteva elemente de decor îi ajută pe actori să-și susțină pledoariile. Obiectele de recuzită, deși nu foarte multe, fac trimitere la anumite aspecte din istoriile personajelor – un cuțit, o funie, o radiografie, o lupă, un rucsac, o carte. Lucrurile banale devin, pe rând, arme ale crimelor și instrumente de demonstrație ale unor ipoteze. Deși destul de comun, locul ascunde ceva bizar; trădează o atmosfera sumbră, dezgolită și înfrigurată. În construirea acesteia, regizorul folosește din plin jocuri de lumini cu predilecție reci și asta aduce un plus spectacolului. Ei încearcă o transformare a spațiului în consonanță cu devoalările protagoniștilor, însă are loc doar o permutare de lucruri a căror semnificație nu se schimbă prea mult. Relația cu obiectele puse la dispoziția lor rămâne impersonală și nu oferă nicio informație suplimentară. Aducerea unui manechin ilustrând trupul neînsuflețit al mamei nu rezolvă în niciun fel situația fiului, ci doar întărește ideea morții sale, pe care o cunoaștem și pe care o declară aproape agresiv chiar făptașul, în repetate rânduri. O altă scenă cu potențial este cea în care mama îi spală picioarele fiului asemenea secvenței biblice dintre Maria Magdalena și Iisus Hristos, însă trimiterea e prea puternică și provoacă un contrast orbitor între păcatul capital săvârșit de un om și sacralitatea unei iubiri materne. Nu e loc de salvare, oricât de avid ar căuta-o procurorul.
Într-un spectacol destul de static, aportul dramatic al actorilor ar trebui să fie substanțial. În acest sens, se remarcă un punct de forță interpretativă: Alexandru Voicu. Deși lasă impresia că abordează rolul cu lejeritate, Alexandru Voicu conduce cu un firesc aproape uluitor un personaj deloc confortabil: fiul debil mintal care își ucide mama. Deși parcursul principal al protagonistului său urmărește linia neîntreruptă a asumării, tânărul actor își setează diferite intensități ale reacțiilor atunci când își amintește secvențe din trecut. Tipul actorului rațional, calculat în gesturi și priviri, el răscolește în interior după trăiri intense și dă monologurilor lui emoție și conținut. Lucian Iftime construiește rolul Procurorului într-o notă interesantă: deși excesiv în întrebări și perorații, anchetatorul absentează și se retrage undeva în propria-i conștiință. Convingător la început, Lucian Iftime creează o imagine impozantă a personajului, în al cărui construct fiecare privire are o direcție prestabilită și orice gând poate deveni argument pro sau contra în desfășurarea anchetei. Pe de altă parte, observăm o constantă a personajului – procesul interior care îl tulbură. Destul de liniar și uniform până în momentul final, Lucian Iftime optează pentru o interpretare hiperlucidă, căreia îi lipsesc exploziile trăiriste, dar nu neapărat indispensabile. Prezența Mamei este poate prea discretă. Deși aflată mereu în scenă, ea nu are niciun efect asupra fiului său. Diana Dumbravă urmărește desfășurarea interogatoriului cu o oarecare detașare, fără să reușească să stabilească un raport direct cu Fiul. Intervențiile ei se manifestă sub forma unor flaskback-uri în mintea băiatului, pe care le susține cu prea multă vână și ardoare.
După ce luminile și aplauzele s-au stins, am plecat fiecare pe străzile mocnite ale orașului și-am revenit la gânduri mai puțin profunde, am realizat că rămâi plin cu o anumită imagine din spectacol: tabloul de început. Undeva în partea stângă, așezată, purtând o rochie de catifea verde este Mama (Diana Dumbravă). În mijlocul scenei, pe un scaun de consiliere hiperdimensionat, stă Fiul (Alexandru Voicu), fumând abundent. În prim-plan, îmbrăcat într-un costum negru, tranzitând scena dintr-un capăt în celălalt cu țigara aprinsă între degete și uitându-se impulsiv la ceas, se află Anchetatorul (Lucian Iftime). Cu toții privesc insistent, dar cu răbdare. Pe fundal se aude o muzică repetitivă semnată Alexei Țurcan, dar care își păstrează un anumit ecou în tine. E un sentiment apăsător, și totuși atât de confortabil, de așteptare. Habar nu ai ce urmează să se întâmple, la ce vei fi martor sau cum se va desfășura spectacolul. Dar ești incredibil de curios. Și-ți dai timp să îl urmărești pe fiecare în parte, poate chiar să le întâlnești și susții privirile, în încercarea de a descoperi ceva despre personaje. Se conturează o tensiune imposibil de definit, nu știm de unde vine. Ei ne așteptau pe noi să venim, noi îi așteptam pe ei să înceapă și cu toții așteptam ca ceva să se întâmple. Preț de câteva minute am devenit extrem de prezenți și atenți. Așezați cuminți în scaune, ne creionam deja propriul fir al poveștii; eram singuri cu noi, primeam energia actorilor ca un șoc electric și apoi, subit, eram împreună în aceeași sală, peste 100 de oameni. Despre asta au fost cele „50 de secunde” de la TNB…
Teatrul Național București
50 de secunde de Daniel Oltean
Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Maria Nicola
Muzica: Alexei Ţurcan
Asistent regie: Alice Gyemant
Distribuția:
Fiul – Alexandru Voicu
Anchetatorul – Lucian Iftime
Mama – Diana Dumbravă
Foto: Florin Ghioca
Print
„moartea e o prezență constantă și avem o relație dificilă cu ea”. E scris adânc!