„La revedere!”. Această sintagmă, în limba română, chiar dacă este folosită atunci când te desparţi de cineva cu politeţe, presupune reîntâlnirea. Despărţirea nu e decât temporară. Cumva, chiar dacă e puţin probabil să îl reîntâlneşti pe taximetristul din a cărui maşină tocmai cobori sau pe doamna care ţi-a vândut biletul de tren pentru întoarcerea acasă, tot „La revedere!” le urezi. De puţine ori stăm să despicăm firul expresiilor în patru. La fel de special este şi „Rămas bun!”-ul care implică o despărţire definitivă, cu regret, poate, pentru cel pe care nu vei mai putea să îl reîntâlneşti. Îi doreşti să îi fie bine şi, chiar dacă plecarea lui este definitivă, îi urezi ca rămânerea să îi fie bună. Sau ceea ce îi rămâne după plecare să îi tihnească, să îi priască. Şi, totuşi, spunem „Rămas bun!”, nu „Bună plecare!”.
La despărţirea de un artist pe care simţi că l-ai cunoscut îndeaproape prin spectacolele sale, care ţi-a tatuat pe retina amintirilor scene întregi şi ţi-a populat lumea interioară cu imaginile pe care le-a creat nu ştii ce să spui. Nu vrei să îţi iei „Bunul rămas”, pentru că îţi e greu să recunoşti că nu a mai rămas nimic. Nici de zis, nici de trăit. Despărţirea de Eimuntas Nekrošius s-a întâmplat pentru cei prezenţi la Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe de la Cluj cu un mare semn de „La revedere!” pe care el l-a făcut de dincolo de bariera dintre lumi. Spectacolul „Saulius Šaltenis: Sons of a bitch” în interpretarea actorilor Teatrului Klaipėda Drama Theatre, Lituania nu s-a dorit a fi Testamentul lui Nekrošius. Dar a devenit. Mult prea devreme.
După momentul de reculegere şi cuvintele emoţionate spuse de către Gábor Tompa, directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj şi Preşedintele Uniunii Teatrelor Europene, s-a ridicat cortina şi lumea interioară a lui Nekrošius s-a materializat. Atmosfera-amprentă a unui spaţiu de dincolo de timpul şi de spaţiul pe care le cuprindem cu aparatele noastre precise de măsură, acel hău negru din care se salvează, parcă, insule de clar-obscur, cu un aer dens, greoi, încărcat de fum, ceaţă şi un vuiet surd, continuu, obsedant şi ameninţător; lumea aceea care te fascinează şi te sperie în acelaşi timp, cu sentimentul ei de miracol şi moarte.
Moartea a fost mereu subînţeleasă în spectacolele lui Nekrošius; atârna parcă de undeva de sus şi supraveghea tot jocul de-a viaţa, de-a puterea, de-a oamenii, a persoanejlor de pe scenă. Acum, poate că nu întâmplător, cumva sumbru-premonitoriu, moartea este prezentă şi întrupată. Invocată de la bun început în glumă de un clopotar vinovat de toată drama ce va fi să vină, „Hei, moarte, eşti pe aici?” este prima replică din spectacol. Auzi asta de la un domn îmbrăcat în costum negru care duce în mâini o buturugă de copac în timp ce în dreapta scenei, pe un pat, un alt bărbat stă întins şi nemişcat. E imposibil să nu tresari măcar. Apoi să îţi roiască în minte câteva întrebări despre iminenţa sfârşitului şi alte abisuri urmate de o cruce pe care măcar în gând o desenezi spre a te apăra de nelinişti. Acest ultim spectacol semnat de emblematicul regizor lituanian are o stranietate tangibilă, dincolo de ceea ce vedem pe scenă. Textul bogat şi contorsionat, încărcat de metafore, poveşti populare, mituri, istorie şi folclor lituanian este aproape imposibil de urmărit în totalitate pentru un nevorbitor al limbii. Supratitrarea curge repede şi personajele vorbesc în cadenţă în timp ce câteva elemente şi ele foarte codate le folosesc drept recuzită. Cartofii care se rostogolesc poate că nu sunt doar cartofi, iar sensul lor în scenă este departe de a face trimitere la celebrul tablou semnat de Van Gogh. Poate că trunchiul de copac, care nu apare pentru prima dată în spectacolele lui Nekrošius, înseamnă mai mult decât ne spune clopotarul ce îl poartă.
Apoi povestea în sine ascunde multe taine de înţelegerea neiniţiatului în tradiţii lituaniene. Este în mod cert o paralelă la mitul christic, o alegorie, cu tâlc în care iubirea şi păcatul merg mână în mână, în care dorinţele transformă şi cele mai curate conştiinţe în trădări aducătoare de rele. Bărbatul întins pe pat, plecat din lumea aceasta este Kristijonas, salvatorul tuturor, cel pe care îl iubeau şi respectau toti. Odată cu moartea sa, o serie de nenorociri se abat, violuri, crime şi remuşcări care bântuie asupra unui sat din care aparent nu este nicio scăpare. Nici chiar iubirea împărtăşită nu este salvatoare în această lume sumbră. Doar spiritul unei căţele albe, cândva ţintuite în loc cu un cui în picior, apare ca semn de salvare spre moarte. Nicio speranţă, nicio lumină. Doar umbre şi fum. Şi un viscol întruchipat în cel mai simbolic mod, singura urmă de gingăşie şi frumos în negura din jur – un pumn de bobiţe albe, uşoare, într-un borcan sunt răscolite de aerul suflat de actor. Aşa fiecare îşi are propriul lui mic viscol. O imagine care îţi taie, încă o dată, răsuflarea, prin simplitatea şi sensul ei.
„Saulius Šaltenis: Sons of a bitch” este un spectacol în timpul căruia simţi cum gândeşti; faci conexiuni, încerci să înţelegi, să dai sensuri, să primeşti cât mai mult din această lume pe care o simţi specială, te atrage şi pe care vrei să o descifrezi asemeni unui labirint a cărui ieşire o cauţi bucurându-te de drumul spre ea. Nu e deloc confortabil, nu e facil, nu e entertaining. Este jucat cu performanţă, însă, şi creat în aşa fel încât să creeze o stare. Acea stare pe care o recunoşti dintr-o mie că poartă semnatura lui Eimuntas Nekrošius, căreia ştii bine că îi vei duce lipsa. La căderea cortinei aplauzi şi refuzi „Rămas bun!”-ul. Încerci, poate, un „La revedere!” sau doar taci şi în gând, în semn de aşteptare.
Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe Cluj
Klaipėda Drama Theatre, Lituania
„Saulius Šaltenis: Sons of a bitch”
Clopotar Karvelis: Darius Meškauskas
Loté: Karolina Kontenyté
Consilier Abelis: Edvardas Brazys
Marija: Regina Saltenyté
Doctorul Zaksas: Igoris Reklaitis
Profesorul: Vaidas Jočys
Kristijonas: Vidas Jakimauskas
Cerșetorul, fost judecător; Domnul Ciumă: Jonas Baranauskas
Mama lui Kristijonas: Nijolé Sabulyté
Cățea albă: Sigutė Gaudušytė
Regia: EIMUNTAS NEKROŠIUS
Adaptarea scenică: Saulius Šaltenis
Scenografia şi luminile: Marius Nekrošius
Costumele: Nadežda Gultiajeva
Muzica originală: Antanas Jasenka
Print