S-ar zice că spiritul sarcastic şi talentul firesc al românilor de a satiriza, alături de înclinaţia naţională spre festivism, ar trebui să genereze o “inflaţie” de manifestări teatrale dedicate comediei. Nu e deloc aşa. Dimpotrivă: circulă zvonul printre producători şi selecţioneri că astfel de spectacole sunt comercial-necesare, e drept, dar, aşa cum bufonul nu stă cu regele la masă, nici comediile n-ar face casă bună cu “marile producţii”. Istoria artei teatrale în România ar aduce multe contraexemple în acest sens, dar cărţile se răsfoiesc din ce în ce mai greu astăzi. Ca urmare, primul festival dedicat genului nu are prea mulţi fraţi. Acesta s-a născut în 1976, atunci când Teatrul Dramatic Galaţi organiza “Colocviul despre arta comediei”, manifestare naţională ce a rezistat în timp sub diferite titluri, forme şi conduceri ale instituţiei. Urmare a acestei rezistenţe, dar şi a tenacităţii producătorilor, “Festivalul Naţional de Comedie” a devenit, în ultimii ani, blazon al urbei şi al Teatrului “Fani Tardini”.
2018, an centenar al Marii Uniri, aduce şi la Galaţi o ediţie aniversară a Festivalului: a XXX-a. Cu această ocazie, organizatorii au pus la cale un eveniment de amploare, bazat pe-o idee curajoasă: “Gala Naţională a Comediei”. Mai bine de-o lună, seară de seară, în perioada 4 octombrie – 4 noiembrie, Teatrul a prezentat şi găzduit peste 30 de spectacole, producţii ale celor mai importante instituţii din România şi Republica Moldova, dar şi manifestări conexe, care de care mai tentante – lansări de carte, vernisaje, colocvii, conferinţe şi ateliere teatrale. Selecţia îi aparţine criticului de teatru Doina Papp, care, cu umoru-i binecunoscut, şi-a mărturisit gândul din spatele acestei alcătuiri: “În eforturile de a-şi redefini genurile, în postmodernitatea actuală care le-a amestecat cu sârg, teatrul se ţine uneori morţiş de tradiţii, mai ales când vine vorba de comedie. Cu cinismul lui proverbial, omul contemporan parcă mai are din când în când apetit şi pentru o glumă bună, un râs sănătos printre atâtea scrâşnete de măsele şi gâlgâieli sarcastice de care sunt pline spectacolele moderne.”
Primele trei seri ale Galei au fost rezervate teatrului gazdă, care şi-a prezentat cele mai noi producţii ale anului în curs. Cu glume bune sau râs sănătos, dar şi cu hazu’ de necaz sau râsu’ plânsu’ specifice naţiei, cu umor negru, realism magic sau melodramă de import. “Monstrul nisipurilor” este un text relativ nou al unuia dintre cei mai buni dramaturgi ai momentului, Csaba Székely (n. 1981, Târgu Mureş). Cunoscut pentru piesele care analizează în cheie comică problemele din Transilvania rurală (trilogia “Apă de mină” / “Flori de mină” / “Beznă de mină”) sau urbană (“MaRó”) şi relaţiile dintre români şi maghiari, pentru textele dedicate politicii trecute sau viitoare (“Vă plac bananele, tovarăşi?” sau “:P – Patru piesuţe politice despre duşmani”), mai puţin pentru musicalurile sau scenariile sale de film (deşi le are pe toate în portofoliu, cu tot cu montările şi premiile aferente), Csaba Székely este deja, prin stil, umor şi prolificitate, un brand. Ni l-am dori naţional, dar a depăşit de mult graniţele, iar comicul său descinde mai puţin din Caragiale, cât merge umăr la umăr cu Martin McDonagh, cu toţii înrudiţi prin absurd. Ca urmare, textele sale sunt preferate de acei regizori care-i înţeleg umorul şi îşi asumă curajul de a le prezenta unor publicuri pe măsură.
Regizorul şi actorul Ándi Gherghe nu este la prima întâlnire cu piesele dramaturgului, în schimb e la prima colaborare cu teatrul gălăţean. Pentru “Monstrul nisipurilor” a ales zece tineri actori ai trupei, care preiau cu naturaleţe ciudăţenia personajelor şi situaţiilor comice imaginate de autor. Tema e dragostea, cu toate variantele şi încâlcelile sale, cu toate problemele cuplurilor care se fac, desfac şi refac altfel apoi, după formule de neînţeles în matematica relaţiilor. Cu toate acestea, textul e matematic scris, numărul 10 plăcându-i, se vede, dramaturgului (o altă piesă de-a sa este dedicată celor zece porunci), după cum zece erau şi episoadele erotice din “Hora iubirilor” de Arthur Schnitzler, un text din care, parţial, se revendică. Poveştile de amor se petrec într-un spaţiu alb-negru ca tabla de şah, un spaţiu în care suntem, pe rând, regi şi regine, pioni şi nebuni. Ca-n viaţă. Personajele viază pe scenă lângă noi, printre noi. Ca-n teatru. Scenografia simplă a Cristinei Breteanu devine eficientă prin cuburile colorate, polifuncţionale. Culorile vin şi din numele personajelor masculine (Maro, Negru, Ocru, Roşu, Verde) sau feminine (Afina, Piersica, Căpşuna, Vişina, Portocala), pe care nu le regăsim explicit în adresări, ci în elemente de costum şi elemente de… comportament.
Regizorul re-montează textul, episoadele se înlănţuie, se întretaie; când şi când o plasmă inteligent integrată difuzează imagini potenţând comicul (uneori redundant-asumate); alteori, sunete live de chitară completează spaţiul cu muzici pop sau folk prelucrând ironic hituri de dragoste. Limbajul e plăcut licenţios, iar actorii par să se amuze cu materialul ce le-a fost dat spre interpretare, speculând umorul special al dramaturgului, dar în variantă “sudistă”. Metafora titlului se dezvăluie târziu, într-o poveste sunând a basm oriental. “Monstrul nisipurilor” este chiar iubirea, “pentru că e fierbinte şi distrugătoare ca furtuna de nisip şi nu poţi şti când şi în ce formă apare”. Catharsisul aristotelian – mila faţă de eroii (fie şi comic) monstruoşi, defecţi (cu sau fără vina lor), precum şi teama de a nu ajunge ca ei – se îndulceşte, capătă accente manierate sau, pe alocuri, parfum balcanic în spectacolul gălăţean. Amuzamentul trupei faţă de-un asemenea text se va transmite şi publicului, care-i va descoperi astfel pe Elena Anghel, Petronela Buda, Flavia Călin, Cristina Neagu, Elena Ghinea, Răzvan Clopoţel, Radu Horghidan, Florin Toma, Vlad Ajder, Ştefan Forir.
Un tip aparte de umor descoperim şi-n cea de-a doua producţie a Teatrului Dramatic “Fani Tardini” inclusă în programul Galei Naţionale a Comediei din acest an: “Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant”. Textul îi aparţine tot unui dramaturg contemporan, scoţianul Anthony Neilson (n. 1967, Edinburgh), considerat pionier al mişcării anilor ’90, “in-yer-face theatre”, alături de Sarah Kane şi Mark Ravenhill. Un “pumn” în faţa teatrului şi a consumatorilor acestei arte, dat de-un alt soi de “tineri furioşi”, mai bătrâni, însă, cu aproape jumătate de secol faţă de predecesorii lor, tot britanici. Ca şi-atunci, denumirea mişcării nu le aparţine (la fel avea să fie şi în “teatrul absurdului”), iar aşa-zişii “reprezentanţi” se dezic de-o astfel de apartenenţă. Este şi cazul lui Neilson, care mărturiseşte că termenul nu îi place, pentru c-ar implica “respingerea” publicului, deloc scopul său. Preferă ca munca lui (inclusiv cea de regizor) să fie catalogată drept “teatru experimental”.
Cu această carte de vizită şi-a asumat a se confrunta pe scenă tânărul regizor Dragoş Alexandru Muşoiu, montând cu curaj un asemenea text în premieră pe ţară. Spun “cu curaj”, pentru că umorul scoţianului pare şi mai greu de dus de publicul autohton. Povestea-cadru vine de la sfârşit de secol XIX, din epoca victoriană, când un impresar teatral al vremii, dependent de opiu, şi-a construit spectacolul final pe scenă. Finalul vieţii şi al artei sale. “De ce ne vindeţi născociri?! Nouă ne trebuie cartofi” sunt cuvintele creatorului dezamăgit de teatrul-iluzie, de slujitorii lui, dar mai ales de public. “Medic-şarlatan” pare a fi acest Edward Gant, dornic să-şi vândă “poţiunile magice” prin intermediul teatrului şi-al născocirilor sale. Căci născociri par a fi şi cele trei povestioare în ramă, pe care trupa de actori le prezintă spectatorilor: istoria unei fete cu bube pe faţă ce ascund, în fapt, perle, apoi chinurile unui îndrăgostit ce nu poate scăpa de amintirea iubitei decât printr-o gaură în cap şi, în fine, relaţia mai presus de timp şi vârstă a unui fost copil cu fosta sa jucărie, un ursuleţ de pluş. Astfel rezumate, povestioarele îşi pierd umorul, pe care se bazează însă din plin regizorul în prima parte a montării. Rezultatele se regăsesc la public, care reacţionează imediat la toate glumele cu trimitere. Mai greu îi este, însă, a reacţiona la schimbarea registrului, când se dezvăluie, de fapt, tema spectacolului. Atunci când nu mai ştii de care parte a liniei să rămâi: comedie / tragedie, realitate / iluzie, viaţă / moarte…
Toată istoria artei spectacolului încearcă s-o condenseze Dragoş Alexandru Muşoiu în această producţie “barocă”, unde descoperim şi forme de “teatru brut” (acel teatru popular, de bâlci, datând din Evul Mediu, pe care-l teoretizau ulterior şi Meyerhold, şi Brook), şi circ, şi cabaret, şi Commedia dell’Arte, şi teatru victorian, şi “spaţiu gol”, şi aşa mai departe… Dar “importantă e căutarea”, spune un personaj din piesă. Năzuinţele regizorale sunt sprijinite prin scenografia – deopotrivă “barocă” –, prin decorurile şi costumele imaginate de Andreea Simona Negrilă: teatru în teatru în teatru, scenă în scenă în scenă, lumină şi culoare, texturi dintre cele mai diferite, elemente de recuzită şi artificii – la propriu şi la figurat. Doar patru actori în această desfăşurare de forţe spectaculare şi multiple personaje. În jocul lor, însă, regăsim adevărata forţă a teatrului, care, nu-i aşa, nu s-ar mai povesti fără actor. Şi-l regăsim şi pe Cristian Gheorghe – în rolul serios-uşuratic al creatorului şi vânzătorului de iluzii Gant, mag atât de sigur pe sine, dar nesigur în singurătatea sa; îl regăsim pe Ionuţ Alexandru Moldoveanu – autoironic şi atent la cele mai fine detalii în construcţia celor trei roluri diferite (nobilul Avaricci, nefericitul îndrăgostit Edgar şi actorul Jack); îl regăsim pe Vlad Volf – dozând excelent impetuozitatea, comicul şi, mai ales, emoţia – tot în trei partituri diferite (tânăra Campanetti în travesti, indianul opioman Ranjeev şi actorul Ludd); şi, în fine, o regăsim pe Oana Mogoş – şi ca divă, şi ca actriţă, şi ca adolescentă chinuită, dar, mai ales, ca ursuleţ de pluş. Scena copilăriei pierdute, jucată de Vlad Volf şi Oana Mogoş, este, probabil, unul dintre cele mai emoţionante momente de teatru din actuala stagiune.
Pe emoţie se bazează şi spectacolul “O asmenea iubire” de Pavel Kohout (n. 1928, Praga), a treia producţie gălăţeană inclusă în Gala Naţională a Comediei din acest an. Şi tot pe tema dragostei, doar că vremurile sunt altele, la fel şi morala, curajul sau, mai bine zis, lipsa lui, prejudecăţile. “Omul în togă” era titlul original al piesei de la jumătatea secolului trecut, montată în Europa de Est, poate şi datorită succesului filmului ceh din 1959. Zece ani mai târziu, textul avea să ajungă şi pe scena de la Galaţi, iar acum, ca aducere aminte, revine într-o nouă montare. Regizorul Radu Nichifor, actualul director artistic al teatrului, vrea să demonstreze că poveştile de iubire n-au vârstă, n-au timp… Mai ales când sunt iubiri interzise. Chiar dacă multe dintre situaţiile în care sunt puse personajele par de neînţeles pentru publicul tânăr de azi, născut după anii ’90, spectatorii aşteaptă cu sufletul la gură derularea evenimentelor, deşi sfârşitul se anunţă tragic. La această empatie contribuie şi deplasarea acţiunii în sală, printre rândurile de scaune, cât mai aproape de privitori. Aparenta detaşare de la început, senzaţia de teatru în teatru pe care ne-o sugerează personajul Domnului în togă – interpretat de Valentin Terente de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila – va ceda rapid locul lacrimilor în ochi. La spectatori şi, ciudat, la actori: Flavia Călin – în rolul studentei Lida Matysova şi Ciprian Braşoveanu – în rolul profesorului însurat Petr Petrus îşi vor (de)plânge în fel şi chip nefericirea de a nu putea fi împreună. (Mai frustrant pentru spectatorii din prima jumătate a stalului care nu vor avea parte de întreaga desfăşurare de senzaţii.) Cu toţii, însă, vor urmări această ciudată “reconstituire” a evenimentelor care au condus către prăbuşirea finală. Vor fi convocaţi: rude, prieteni, cunoştinţe – soţia înşelată, interpretată cu umor şi seriozitate de Petronela Buda, fostul viitor soţ Stibor – din nou atent la detalii Ionuţ Moldoveanu, mama posesivă a acestuia – Tamara Constantinescu, apăsând corect pedala comică, până la punctul adaptat serii, chelnerul atotcunoscător într-ale naturii umane – Adelin Ilie, trădându-şi, însă, tinereţea…
“Omul” – ce mândru suna (pe vremuri) acest cuvânt în “Azilul de noapte”, la Gorki, dar unde a ajuns el în vâltoarea vieţii şi-a istoriei… Replicile lui Cehov par mai potrivite, deşi vin, la rându-le, din alt secol: “Ce nervoşi sunteţi cu toţii! Ce nervoşi! Şi câtă dragoste…” Dragostea nu va avea final fericit, iar scenografia simplă, rece a Soranei Ţopa sugerează asta: fundalul şi podeaua scenei sunt negre, scaunele de “interogatoriu” – asemenea. Din loc în loc – elemente de decor cu iz comunist, reconstituind ba un cabinet de policlinică, ba o cameră de cămin, ba un birou de facultate, ba o sufragerie de modă veche. “O asemenea iubire” nu poate fi decât o poveste tristă, depănată într-un spectacol nostalgic, de care mai avem, din când în când, nevoie.
Gala Naţională a Comediei tocmai s-a încheiat la Galaţi. Cea de-a XXX-a ediţie a repoziţionat apăsat Teatrul Dramatic “Fani Tardini” pe harta culturală a ţării prin această manifestare de tradiţie. Meritoriu este faptul că, în pofida longevităţii instituţiei şi-a Festivalului de Comedie, lucrurile bune nu s-au diluat, ci s-au transmis în timp, iar acum, echipele de creatori şi organizatori sunt alcătuite din oameni tineri (fie în buletin, fie la suflet), mulţi actori absolvenţi locali şi colaboratori de nădejde. Iar viitorul are semne la fel de bune. Ca la orice fişă de spectacol, se cuvine a-i numi la final pe câţiva dintre cei care au pus la cale şi-au dus la bun sfârşit acest eveniment, alături de întreaga echipă a teatrului: actorul Florin Toma, director general, regizorul Radu Nichifor, director artistic, Mona Sandu, secretar literar şi, nu în ultimul rând, Tamara Constantinescu, organizatorul şi moderatorul conferinţelor, actriţă şi factotum.