Știți cumva cine a fost Pirimpimpino? Pentru că nu a existat, a trebuit inventat, dar n-a avut parte de viață lungă pe hârtie. L-a inventat un băiețel, pe când avea cam opt ani și, deși nu se plictisea deloc în casa lui din Italia, s-a apucat să scrie un roman: „Il nome del Calendario“. Pirimpimpino era unul dintre primele lui personaje, un magician, care se dădea drept descoperitorul, colonizatorul și reformatorul insulei Acorn, ai cărei locuitori se închinau la zeul Calendario… În fiecare zi Pirimpimpino își nota, cu incredibilă pedanterie, observațiile despre oamenii locului și faptele lor, desena formele de pe insulă, inventa istoria locului. Când n-a mai știu cum să continue povestea, ajunsă la pagina 29, și n-a mai văzut ce făcea magicianul, băiețelul a scris următorul paragraf: „Am să plec într-o călătorie lungă (…) Poate nici măcar n-am să mă mai întorc. Doar o mică mărturisire fac: la început am declarat că sunt vrăjitor. Nu este adevărat: nu sunt decât Pirimpimpino. Vă rog să mă iertați.“
Și nu mai știm ce a mai făcut Pirimpimpino. În orice caz, n-a intrat în istoria literaturii, ci doar în istoria personală a „inventatorului“ său, pe care îl chema Umberto Eco, care, între cinci și zece ani a scris romane, după care s-a apucat de lucruri „serioase“. A povestit-o el însuși în ultimul eseu din „Sulla Letteratura“, (citită și recitită acum de mine în ediția din engleză „On Literature“). Într-un fel, în lumina celor aproape optzeci de ani scurși de la momentul când îl născocea băițelul, Pirimpimpino poate fi o mască a scriitorului numit Umberto Eco. Cu Pirimpimpino, în diversele lui înfățișări, s-au întâlnit, desigur, toți cei care au citit cărțile lui Umberto Eco – prozatorul, eseistul, semioticianul, eruditul de secol XX atât de încrezător în puterea literei scrise de a învinge timpul și mai ales inerțiile, limitările și insensibilitățile oamenilor determinați de timp.
Acum, când despre Umberto Eco se vorbește la trecut, când se vede altfel cum se amestecă timpurile în biografia lui, ca și în ficțiunile lui, mai ales că ultima carte urmează să-i apară în Italia (se numește „Pape Satan Aleppe. Cronache di una societa liquida“ și reunește textele publicate de autor după anul 2000 în cotidianul „L’Espresso“), rememorez laconic o întâlnire, o interacțiune personală cu cărțile lui.
Mai întâi a fost, previzibil, „Numele trandafirului“, citit chiar în primul an de liceu. Țin minte perfect ediția cu copertă primitivă de la fosta editura Dacia. Și povestea o țin minte la fel de bine. Primul roman scris de Eco, la aproape cincizeci de ani, după studii serioase de semiotică, teorie literară, lingvistică, roman care va stârni pofta multor epigoni, roman care va fi din ce în ce mai popular în fiecare an… Prima carte a lui Eco citită. Și acum aș fi curioasă să aflu ce era în partea pierdută din Poetica lui Aristotel, mobilul crimei. Ce o fi scriind acolo despre comedie?
A fost apoi „Pendulul lui Foucalt“, citit în vara lui 1997, înainte de examenul de admitere la facultate, printre studii și monografii despre autori români. Abia atunci a fost fascinație, vorba cântecului, abia la a doua carte. Și autorul, și eu eram deja altfel.
Apoi Umberto Eco, abil explorator de lumi inventate în romane, rescrise din bestiarii, și ghid printre abstracțiunile din gândirea despre literatură, afectuos promotor al „operei deschise“ și neobosit descoperitor de comori în narațiunile pe care le spunem în continuare ca să supraviețuim, precum făpturile societăților primitive, va fi mereu acolo, aproape ori de câte ori și aproape oricum va fi vorba despre literatură. Umberto Eco, eruditul îndrăgostit de Evul Mediu, de mirosul de cerneală, de plimbările prin pădurea narativă, de insulele inventate, de locurile imaginare, de mecanismele ceasornicului, de relația autor-cititor, cercetată în atâtea studii și articole, de sisteme și mai ales de ce excede sistemele, cu cărțile lui m-am întâlnit apoi tot timpul, ca milioane de cititori care i-au descoperit forța, fie ei cititori profesioniști sau cititori de plăcere. „A intra într-un roman e ca și cum ai urca pe munte: trebuie să înveți să respiri într-un anumit ritm, să ții ritmul. Dacă nu poți, te oprești imediat“, citim în „Numele trandafirului“. E valabil și pentru toate cărțile lui. Trebuie să ții ritmul ca să poți urca.
Pentru cititorul din secolele XX-XXI, Umberto Eco înseamnă lectură obligatorie. Rubrica „Ficțiuni și măști“ începe, când scriitorul dispare, acum sub semnul acestei lumi strânse într-o bibliotecă inepuizabilă, în gânduri infinite pentru cititorul dintr-un secol obosit, care are nevoie să inventeze miracolul, în orice sens al cuvântului doriți, un cititor care l-a obsedat pe Eco și căruia i-a dedicat mii de pagini – de ficțiune și de cercetare. „Despre literatură“, volumul amintit mai sus, se încheia cu următorul paragraf (traducerea îmi aparține): „Fiecare scrie cu gândul la un cititor. Cine spune că scrie numai pentru sine nu minte neapărat. Ci doar e îngrozitor de ateu. Chiar și dintr-un punct de vedere riguros de secular. Nefericit și disperat este scriitorul care nu i se poate adresa unui viitor cititor.“
Așadar, cititorule viitor, oprește-te o clipă la cărțile universitarului bolognez atât de iubitor și de iubit, atât de lejer ironic cu lumea contemporană, atât de sedus de ce ascund istoria și mai ales imaginația omului! Vei găsi enorm acolo, vei explora printre măști… Fie că citești, fie că recitești, autorul, această ficțiune, te va răsplăti cu plăcerile literaturii adevărate.
Print