Avem multe dependenţe. Şi ticuri. Şi obişnuinţe. Din comoditate sau spirit practic ne conformăm unui program cât mai bine stabilit şi, mai mult sau mai puţin voluntar, ne încropim o rutină care ne devine viaţă. Chiar şi cei mai haotici dintre noi. Un pattern comportamental tot există el pe acolo pe undeva. Că doar nu degeaba există divizii şi compartimente întregi ale multinaţionalelor multilateral dezvoltate care altă treabă nu au decât să afle ce aromă de gumă de mestecat suntem predispuşi să preferăm în funcţie de câte click-uri am dat pe filmuleţele cu pisicuţe. Iar parte a acestei vieţi trăite tot mai mult după cum ne împing mâinile nevăzute numite campanii de marketing şi PR a devenit consumul de seriale. În cantităţi din ce în ce mai considerabile. Când generaţia mea era încă preşcolară celebrul „Dallas” încă mai făcea ravagii. Şi au urmat în ordine cronologică o „Santa Barbara”, o „Sclava Isaura” şi tot aşa, an de an, pe rând, câte o telenovelă cu lacrima pe braz emoţiona de la 17:00 la 18:00 multe suflete sensibile. Dar cam atât.
Acum serialele devin francize în toată regula şi se bat nu neapărat în audienţe la difuzările televizate, ci la vizualizări şi piratări. Mai toată ţara vede cum zboară dragonii şi cum se falsifică alegerile la Casa Albă gratis – pe torrente sau tastând simplu pe Google „online subtitrat” după titlul serialului căutat. Şi abia dacă mai pridideşti cu oferta. De la comedie la SF şi de la dramă la acţiune şi horror, toate genurile sunt bine reprezentate în rândul serialelor de succes cu punctaj mare pe IMDB. Vorba se duce din gură în gură şi nici nu îţi dai seama când din curiozitatea de a vedea primul episod ajungi să îţi cumperi bilet la Comic Con pentru autograf şi poză cu însuşi Khal Drogo şi să mai scoţi nişte bani din buzunar pentru figurine scumpe şi cap mare, Funko Pop cu Doctor Who sau Walter White.
În toată această industrie avântată serialele româneşti nu prea păreau a se încadra în peisaj. Dacă titlurile care conţineau obligatoriu cuvântul „iubire” sau cele centrate pe teme etnic-minoritare de acum 10-15 ani au concurat cu succes şi chiar au înlocuit sud-americanele preferate ale gospodinelor, în realitatea tot mai virtuală a anilor 2015-2017 era greu de crezut că ne putem bate în audienţe şi fan base cu hyper-mega producţiile de top. Nici povestea spusă de pe canapea a psihologului interpretat de Marcel Iureş nu ne-a prea convins să nu schimbăm canalul în căutare de ceva mai ritmat, nici nu am rămas la rugămintea „Rămâi cu mine”, „Las fierbinţi” îşi vede liniştit de publicul lui, dar niciodată nu îşi va depăşi condiţia şi nici nu îşi propune şi bine face. Aşa că nimeni nu a putut sune că aştepta cu sufletul la gură „Umbre” pe HBO în decembrie 2014.
Dar ceva s-a întâmplat şi cert e că mai toţi aşteptam cu telecomanda în mână, abonamentul de HBOGo achitat la zi şi prietenii adunaţi în casa celui cu cea mai bună rezoluţie a smart tv-ului lansarea sezonului 2 în noiembrie 2017. „Umbre” este un fenomen autentic în ceea ce înseamnă calitate în rândul serialelor autohtone. Concurează de la egal la egal cu un „Narcos” sau un clasic „The Sopranos”. Aşa cum aşteptai cuminte să vină lunea pentru a vedea pe unde mai ajunge Khaleesi cu dragonii ei, tot aşa duminică seara e „Umbre” – quality time. Atunci când un episod de 55 de minute îţi lasă senzaţia că a fost prea scurt, e semn bun. Când îl vezi integral şi apoi îl cauţi pe net şi mai dai un scroll prin scene şi apoi comentezi cu prietenii e semn şi mai bun. Când ai de comentat nu doar povestea, ci şi detalii, jocul actorilor, imaginea, atmosfera, presupuneri pentru întorsături de situaţie, efecte wow ale întorsăturilor de situaţie pe care nimeni din gaşca ta nu le-a anticipat, e semn încă bun de tot.
„Umbre” devine franciza noastră. Şi vor fi din ce în ce mai mulţi care vor vrea să îşi completeze colecţia de figurine cu Relu sau Căpitanu’. Eu nu clipesc din ochi şi spun răspicat Shut up and take my money pentru un Funko Pop cu Nea Puiu. Pentru că Ştefan Velniciuc este revelaţia serialului încă din sezonul 1; un rol de compoziţie atât de neaşteptat şi atât de meticulos construit pe care nu poţi decât să îl aplauzi. În sezonul 2, Doru Ana are timp să îşi dezvolte personajul şi să îl aşeze de Căpitanu’ în galeria de villains tocmai bine între Pablo Escobar şi Don Gilberto Rodriguez Orejuela. Dorel Vişan are un farmec ce părea de mult pierdut prin studiourile talkshow-urillor tv. Din fericire şi-a recăpătat ferocitatea din „Cel mai iubit dintre pămâneni” şi povesteşte cu subtext despre calităţile vinului franţuzesc cu aceeaşi plăcere pe care o avea când povestea pe-ndelete despre „cosorul lui Moceanu”. Şerban Pavlu este antieroul perfect. Expresiv, cu un firesc de stradă net superior celui de bucătărie pe care îl ştim prea bine din filmele de artă contemporane, cu umor şi mereu cu tensiune te convinge cu blândeţe că îţi poate rupe toate oasele doar cu privirea.
Povestea „Umbre”-lor româneşti merită să ajungă departe. Să fie văzută şi plăcută şi spusă pe repeat pe torrente şi site-uri gratis, imprimată pe tricouri şi aplaudată la Comic Con. Scenariul lui Bogdan Mirică este unul câştigător 100% pentru că are exact ce îi trebuie: calitate. Iar când acest ingredient deloc secret este baza unui produs, makretingul şi PR-ul nu au altceva de făcut decât să aplice reţeta. Aşa să tot umbreşti!
Print