„Aveți cumva un bilet în plus?” – o întrebare care se va repeta de câteva ori în curtea Cartierului Muzeelor din Viena. Nu este de mirare, din moment ce este vorba de prezența lui Isabelle Huppert, ca protagonistă a spectacolului Mary Said What She Said. Starul francez este Maria Stuart, nefericita regină a Scoției decedată prin decapitare în Anglia, după o îndelungată încarcerare în Turnul Londrei.
Este vorba despre un monolog cu o durată de nouăzeci de minute. Prezentat în cadrul festivalului Wiener Festwochen, spectacolul în regia lui Robert Wilson are la bază textul conceput de scriitorul american Darryl Pinckney. Acesta s-a inspirat din romanul lui Stefan Zweig și din scrisorile originale ale Mariei Stuart. Textul rezultat reprezintă fluxul de gânduri ce i se relevă condamnatei în ultimele ore dinaintea morții sale. Prima parte redă adolescența Mariei în Franța, în timpul domniei lui Henric al II-lea. A doua, conflictele ivite odată cu întoarcerea ei în Scoția și detenția sa timp de optsprezece ani până la decapitare. În sfârșit, a treia parte se concentrează mai mult pe confruntări, în special pe cele de natură religioasă (a catolicismului împotriva protestantismului). În 86 de paragrafe, Pinckney cuprinde zeci de evenimente, mai grave sau mai inofensive, bârfe, intrigi, crime, dar și clipe pline de frumusețe, precum ar fi relația reginei cu cele patru cameriste ale sale, care au urmat-o aproape peste tot: Mary Beaton, Mary Livingston, Mary Seton și Mary Fleming.
Până să înceapă spectacolul, publicul are ocazia să admire o peliculă ce se derulează într-o buclă fără sfârșit: într-un cadru cu ramă aurie, amplasat în centrul unei cortine de catifea roșie, se vede un câine care încearcă să își muște propria coadă. Pe fundalul sonor al unor sunete de orgă, micul animal efectuează zeci de rotații – fără niciun rezultat, desigur. Apoi este afișat textul „M-ai păcălit, nu sunt destul de deștept”. Acest clip amuzant rezumă situația în care se află Maria Stuart.
Odată cu ridicarea cortinei se dezvăluie un spațiu gol. În depărtare, aproape de peretele luminos din fundalul scenei, se întrevede o umbră: este Isabelle Huppert. La început stă cu spatele la public, nemișcată. Abia după ce muzica lui Ludovico Einaudi devine amenințătoare, umbra prinde viață. Mișcările sale sunt mecanice, asemenea unui robot. Încet-încet „fantoma” se răsucește și se deplasează aproape imperceptibil către rampă. Iar când se ivește în sfârșit în lumină, fața sa este palidă ca moartea. O apariție demnă de o regină!
Robert Wilson, maestrul luminii și al umbrei este atotprezent. Peretele din fundal este inundat fie de culori în nuanțe de alb-negru, fie de albastru sau de un roșu sângeriu, precum un spațiu cosmic în continuă mișcare. În acest decor minimalist, un pantof cu toc de culoare albă stă singuratic în mijlocul scenei. Regina îl va face să dispară într-o gaură în podea (într-o zonă a transcendenței?). Tot de culoare albă este și un scaun înconjurat de o ceață deasă și de raze de lumină. Şi acestea simbolizează, probabil, raiul. În schimb, atunci când o cortină cade, ea este neagră și devastatoare.
Dar toate acestea sunt simple accesorii. Publicul a venit să o vadă pe Isabelle Huppert. Ea poartă o rochie de culoare maro cu fir aurit. Brațele îi sunt înclinate, formând câte un unghi perfect pe ambele laturi ale corpului. Seamănă cu o insectă pregătită de atac. Capul său iese în evidență din gulerul înalt ce pare să separe extremitatea superioară de restul corpului.
Și Huppert își începe turul de forță. Dând dovadă de o mimică deosebit de expresivă, folosește o gamă largă de modulații ale vocii. Vorbele ei se revarsă neîncetat, ca o cascadă. Vorbește despre putere, dragoste și trădare, despre familia ei, copilăria ei, iubiții și dușmanii ei și foarte des despre cele patru cameriste. Pe alocuri, poveștile sunt întrerupte de râsete de copii. În partea a doua regina pare să se afle deja în raiul ce înconjoară scaunul alb, pentru ca apoi, în ultima parte, să prindă din nou viață. Isabelle Huppert se transformă într-un mecanism uluitor ce se mișcă încontinuu în diagonală, din fundalul scenei către rampă și înapoi. Pașii săi se repetă, la fel ca și vorbele sale despre anii petrecuți în temniță. În timp ce se deplasează cu spatele spre fundal, își rotește brațele într-o coregrafie perfectă, cu mișcări stilizate, neliniștite, pentru a reveni imediat, ca într-o transă furioasă, din nou la rampă. Huppert nu se cruță nicio clipă. Sentimentele și gândurile Mariei Stuart sunt redate într-un asemenea ritm frenetic și cu o asemenea evidentă precizie tehnică, încât publicul o admiră cu respirația tăiată.
Trio-ul Wilson-Huppert-Pinckney care a creat memorabilele spectacole „Orlando” de Virginia Woolf în 1993 și „Cvartetul” de Heiner Müller în 2006 revine în forță cu acest spectacol plin de magie.
Print