A trecut un an de când, pe 13 martie 2014, s-a stins din viață, la vârsta de 69 de ani, regizorul Aureliu Manea, „vizionarul” al generaţiei sale, la Căminul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică din Galda de Jos.
Născut pe 4 februarie 1945, într-o familie de artişti, Aureliu Manea a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie „I.L. Caragiale“, Bucureşti, în anul 1968, la clasa profesorilor Radu Penciulescu şi Mihai Dimiu. A debutat în acelaşi an la Teatrul Naţional din Sibiu cu piesa Rosmersholm de H. Ibsen. Cei care au avut ocazia să-i vadă creaţiile vorbesc despre geniul şi „nebunia” spectacolelor lui, despre faptul că au văzut şi simţit lumea cu alţi ochi după aceste experienţe unice.
„Manea a făcut puține spectacole, văzute de un public restrâns, care nu au fost, din păcate, nici filmate, nici serios documentate. Textele scrise de el sunt fragmentate, intenționat compuse din labirinturi în care să te poți ușor pierde în metafore complexe. Seamănă și în acest aspect cu Artaud, ale cărui cărți, pline de paradoxuri și ambiguități, ne atrag prin misterul lor, dincolo de logică și cuvinte”, scria despre el Andrei Șerban. „Pe lângă opera sa, Manea va rămâne special prin ființa sa sângerândă. Exemplul artistului pur se contopește cu imaginea omului sută la sută adevărat și sincer, care a trăit, suferit și creat în condiții inuman de grele și umilitoare, fără să accepte compromisuri, fără să fie atras de forța banilor, fără lăcomii și ambiții de succes, fără capricii și ranchiuni competitive. Și-a acceptat soarta. A plătit scump, dar a rămas el însuși, atât cât i-a permis boala. Din cauza ei a fost obligat să trăiască o jumătate de viață în afara teatrului pe care l-a iubit ca nimeni altul.”
Destinul lui Aureliu Manea a fost straniu. Din motive de sănătate, Aureliu Manea s-a retras din activitate în anul 1991, la Căminul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică din Galda de Jos, și de atunci aproape că n-a mai comunicat cu lumea din afară.
În 2012, la Teatrul Metropolis, a pus în scenă „Scrisorile portugheze ale Marianei Alcaforado” și a fost una dintre extrem de rarele lui apariții publice din ultimele decenii. Spectacolul s-a jucat o singură dată și puțini au fost norocoșii care l-au putut vedea.
Atunci, după 20 de ani de tratament, Aureliu Manea a debutat la București. Întâmplare imposibil de descifrat, dezlănțuire de o seară pusă la cale și susținută în toate felurile de Viorica Manea, căreia, de altfel, i se datorează și volumul „Texte regăsite“, publicat tot atunci. „Nu am avut niciodată vreo îndoială că fratele meu nu ar fi în stare să mai creeze un spectacol de teatru. Cu toate acestea, având în vedere parametrii şi <constrângerile> situaţiei, proiectul a fost o provocare care m-a motivat de-a lungul drumului parcurs. Nu fără importanţă fiind faptul că de mai bine de douăzeci de ani el nu a văzut teatru. Este foarte dificil să găseşti curajul şi <fanii> care să te urmeze pe un drum care ar fi putut să nu ne ducă la o finalitate. Dar, dacă ai ca inspiraţie artiştii care sunt <marginalizaţi> şi luptă să supravieţuiască zi de zi, orice obstacol care îţi apare în cale pare <o bagatelă>. Proiectul a luat naştere din discuţii pe care le-am avut cu fratele meu când îl vizitam la sanatoriu. <Scrisorile portugheze> a fost un spectacol pe care a dorit să îl pună în scenă cu mulţi ani în urmă şi nu a reuşit să-l finalizeze.“
După seara aceea, Aureliu Manea s-a întors în lumea lui însingurată de la Galda de Jos, prizonier lui însuși și, până la un punct, singur stăpân, cum îl definea George Banu…
Print