Noua premieră de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova e cumva stranie, ciudățică, atipică – ar spune mai mult ca sigur un spectator care și-a cumpărat conștiincios bilet (așa cum vom afla mai târziu) și s-a hotărât să-și petreacă seara la teatru. Cel mai probabil nu se aștepta să fie luat prin surprindere, scos din zona lui de confort și cu atât mai puțin să contribuie, să facă parte din proces. Spectatorul vine la teatru să privească, să judece, să nu se implice decât la un nivel minim și doar în interiorul său. Mai rar își închipuie că fix în seara aceea s-ar putea să fie obligat să se privească, să se judece și să se implice direct, iar replica lui să declanșeze un șir de posibile situații (dramatice). Dar ce se întâmplă când stârnești publicul? Când îl urnești cu pași ușori spre baricada cealaltă și când îl prinzi de mână și îl ajuți să sară în partea ta, a actorului care e obișnuit să pună întrebări, nu să răspundă?
Montarea recentă a lui Bobi Pricop, „Autorul” de Tim Crouch, e un soi de experiment care vizează convenția teatrală și, mai ales, rolul spectatorului care se schimbă și el odată cu revoluția prin care trece, inevitabil, teatrul. Intri în sală și, în loc de obișnuita scenă, vezi două gradene așezate față în față, cu un spațiu redus între ele, cât să te strecori dintr-o parte în alta. Oriunde te-ai uita, îl vezi pe celălalt. Lângă tine, în spatele tău, în fața ta. Poți să urmărești gesturi, priviri, grimase, în timp ce toată lumea tace și așteaptă acel semnal tipic – actorul trebuie să vorbească primul – așa vom ști că a început. Dar e liniște. Se aude doar foiala publicului. Cu cât tăcerea persistă și se adâncește, cu atât spectatorul resimte un soi de penibil pe care, dintr-o nevoie imediată, îl umple cu chicoteli, apoi cu remarci: „mai începe?”.
Vlad Udrescu dă semnalul și se încumetă să intre în vâltoarea privirilor iscoditoare și a curiozităților arzătoare. Doar că de data asta, spectacolul începe invers – nu eu, personajul, îți spun cine sunt, ci tu, spectatorule să-mi spui cine ești. Așa îi cunoaștem pe Laura, pe Florina, pe Vali, pe Constantin etc. Gradat, între noi se creează o ușoară atmosferă de intimitate. Nu mai suntem atât de străini, fiecare în globul lui de cristal. O spectatoare chiar merge până într-acolo, încât spune: „Dar de ce ne întrebi cum ne cheamă? Doar numele ne definește?” Iar o alta remarcă apoi cu voce tare că actorul are emoții, îi tremură mușchii feței. Abia atunci înțelegi adăpostul sau bariera pe care o creează scena și lumina puternică a reflectoarelor. O comunicare față în față expune atât spectatorul, dar cu mult mai mult îl pune pe actor într-o situație limită, constrâns să gestioneze reacțiile și replicile imprevizibile și să improvizeze eficient și rapid. Aceasta e forma în care se joacă piesa „Autorul” de Tim Crouch – spectatorii stau față în față, actorii printre ei, și sunt tratați cu jocuri de lumini, muzică și bomboane de ciocolată.
Spectacolul la care asistăm povestește, de fapt, un alt spectacol din multiple perspective: a autorului (Claudiu Bleonț), a celor doi actori (Vlad Drăgulescu și Ioana Manciu) și a spectatorului (Vlad Udrescu). Împachetat în imagini violente și abominabile, în traume și abuzuri, spectacolul creează și un al doilea plan – cel în care îi arată publicului procesul prin care artiștii creează un rol, iar mai apoi reprezentația de pe scenă și pune o problemă sensibilă: cum se modifică actorul după ce lucrează la un personaj? Însă momentele puternice, șocante rămân cele în care Ioana Manciu joacă o adolescentă care a fost abuzată sexual de tatăl și prietenii lui când avea doar 12 ani și ultima secvență pe care nu poți să o împiedici să nu-ți apară în fața ochilor: asocierea imaginilor pornografice cu prezența unui bebeluș. Universul dezgustător al lui Tim Crouch este foarte greu de imaginat, darămite de privit pe scenă. Însă trucul e să te oripilezi de imaginile care se conturează de la sine în mintea ta și nu să te pui la adăpost, scuzându-te că doar asiști la un act de violență despre care știi că nu e real. Despre care ai aflat deja că e înscenat cu punguțe de vopsea roșie sau carne ascunse pe sub costume. Așa că actorii preiau toate celelalte funcții și pătrund doar prin cuvinte pe portița imaginației. Claudiu Bleonț impune o anumită seriozitate în discursul său, ca autor și ca personaj care comite un abuz la rândul său; Ioana Manciu trece de la o stare extremă la alta – te înfioară, apoi zâmbește și scoate o fotografie cu un copil pe care o oferă publicului; Vlad Drăgulescu construiește gradat tensiunea din interiorul său până la momentul răbufnirii, iar Vlad Udrescu e cel care destinde atmosfera din perspectiva spectatorului care înțelege la modul naiv cam tot ce se petrece pe scenă. Și toți jonglează cu trei ipostaze greu de delimitat: actorul real, cel de lângă noi, personajul reprezentat de actorul fictiv și un alt personaj, cel din spectacolul care ni se povestește.
La prima vedere, „Autorul” pare un spectacol facil, un spectacol despre care publicul își dă ușor cu părerea, la o țigară, în fața teatrului, sau doar ridică a mirare din sprâncene sau indignare că s-au perindat prin mintea lor atâtea imagini scabroase în două ore. Uitând de experiența inițială în care am inversat rolurile și ne-am confundat unii cu alții și trecând atât de ușor cu vederea faptul că am trăit un alt spectacol tocmai pentru că nu s-a petrecut pe scenă, ci printre noi. Și astfel am ignorat lista de cumpărături din minte și ne-am ațintit privirile asupra celui care avea de spus o poveste și era atât de aproape.
Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova
„Autorul” de Tim Crouch
Traducerea: Andrei Marinescu
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Lia Dogaru
Muzica: Eduard Gabia
Distribuția:
Claudiu Bleonț
Ioana Florentina Manciu
Vlad Drăgulescu
Vlad Udrescu
Foto: Albert Dobrin
Print