Da, chiar aşa îmi pare scriitorul vesel-trist care a râs cu atâta poftă şi cu atâta amar de oamenii din vremea lui. A râs straşnic şi de sine, deşi nu ştim clar dacă şi-a recunoscut, măcar în sinea lui, meschinăriile la care l-au împins implicarea în viaţa politică şi în mersul treburilor într-o societate „fără prinţipuri”.
„Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi”. Aşa scria amicul Eminescu, incluzându-se în această oglindă a epocii. Şi incluzându-l acolo şi pe Caragiale. Căci personalitatea lui a oglindit personalitatea unei epoci. A fost necurat ca ea, trist ca ea, firesc ca ea. Pentru regizorii care se înghesuie să-i monteze piesele în an aniversar (hulit de unii pentru că e prilej de festivism şi demagogie, înhăţat de alţii pentru că e ocazie de a se remarca prin „viziune”), dramaturgia lui Caragiale pare să fi devenit un mediu în care pot injecta la bunul plac tot felul de substanţe ca să vadă ce se întâmplă. Unii creatori sunt dornici să scoată la lumină un strat lugubru-absurd al conţinutului, alţii o ţin langa cu imaginea mahalalei, care trebuie musai să fie aproape naturalistă (cu noroi, cizme de cauciuc, bere multă, râgâieli, pârţâieli, masturbări etc.), alţii sunt de părere că ar trebui scos la lumină un fior de sexualitate care pasămite ar străbate piesele lui Caragiale şi ar fi rămas neexplorat şi neexploatat scenic. Cu umorul lui genial, mai tare ca aerul de munte pentru un citadian ce n-a mai pus piciorul pe o cărare de ani buni, nu-şi mai bat capul, căci li se pare clişeistic. Sau ni-l livrează la prima mână.
Obsesia originalităţii erodează, mi se pare, după ce am văzut, în ultimele lumii, destule montări noi după Caragiale, lucrarea multor creatori de teatru. Aş spune chiar că le subminează din interior propria muncă. Unii regizori români par prinşi în capcana pe care şi-o întind singuri. Parcă ţin musai să facă din textele lui ce vor ei şi pace. Unii văd „O scrisoare pierdută” în alb, negru şi gri şi le impun actorilor aşa-zisa rostire albă, îmbrăţişând în discursul public ideea firavă, total neconvingătoare, că spectatorii vor vedea un Caragiale „care n-are nicio legătură cu ce au învăţat la şcoală”. Alţii văd în casa din „O noapte furtunoasă” un fief al sexualităţii care trebuie să se dezlănţuie, iar alţii, parcă cei mai rezonabili, contemporaneizează forme ce se potrivesc şi nu prea cu un conţinut. Dorinţa de singularitate, intenţia de a demonstra că din piesele lui Caragiale se poate face „altceva”, fără să se explice convingător ce, încrâncenarea de a se descotorosi de stereotipuri pot deveni inamici redutabili ai creatorilor. Şi chiar devin. Demonstrative şi excesive, destule montări din ultimii ani o arată, subminate fiind şi de un intelectualism care, în loc să îmbogăţească, sărăceşte. Convocaţi la întâlnirea cu „O noapte furtunoasă, „O scrisoare pierdută” sau celelalte piese, Freud, Jung, Ionesco, Beckett sau cine mai ştie ce gânditor sau artist al secolului trecut fac un ghiveci postmodern din care scapă cine poate.
Cobaiul Caragiale nu e tocmai rezistent la infuzia de substanţe ale căror proprietăţi nu sunt cunoscute cu precizie. Se zbate, sărmanul, între viaţă şi moarte. Infuzat dogmatic sau doar fixist, părăseşte în tăcere teritoriul artei, care nu e prietenă cu dogma. Doar istoria a arătat de atâtea ori că, atunci când se împrieteneşte cu dogma, arta nu moare, ci se transformă în altceva. Poate că ar fi avut mai multe şanse, dacă ar fi fost lăsat să respire firesc, liber, în timp ce e supus unui tratament „prietenos” pentru a se vindeca. Pe de altă parte, să se vindece de ce? Aceasta-i întrebarea. Există regizori ce luptă să-l salveze pe Caragiale. Dar de ce anume să-l salveze? Nu cumva sărmanul cobai e sănătos şi ei îşi închipuie să suferă de vreo boală sau de mai multe şi vor neapărat să-l trateze? Aceasta-i altă întrebare.
Print