Se întâmplă destul de rar ca un spectacol să reziste pe scenă zece ani. Se întâmplă şi mai rar atunci când e vorba despre o montare pe un text al unui dramaturg contemporan. Motiv pentru care prezenţa spectacolului „Uzina de plăceri S.A.”, în regia lui Alexandru Berceanu, după piesa lui Valentin Nicolau, „Ca zăpada şi cei doi”, în cadrul Zilelor Nottara desfăşurate săptămâna trecută a fost o surpriză plăcută. În primul rând pentru că după zece ani de la premieră sala era plină, în al doilea rând pentru că în zece ani spectacolul nu s-a degradat deloc (ceea e demn de remarcat în teatrul autohton). În al treilea rând şi, poate, cel mai important, pentru că nu şi-a pierdut deloc din actualitate, pierdere de care suferă frecvent montările după texte din dramaturgia contemporană românească.
Şi asta, fiindcă după ieşirea din comunism aproape tot ce a însemnat dramaturgie românească s-a străduit din răsputeri să se sincronizeze cu mişcările societăţii, picând însă, tocmai din acest motiv, în diverse capcane. Cel mai adesea, ele au avut ca efect – paradoxal – datarea timpurie. Şi vrând-nevrând s-au trezit rapid „supt vremi”… Puţine au fost piesele care s-au salvat din acest malaxor al timpului, şi anume acelea care nu şi-au propus cu tot dinadinsul să se supună unor mode şi unor teme impuse de respectivele mode.
Textul lui Valentin Nicolau, premiat la vremea respectivă la concursul naţional de dramaturgie „Camil Petrescu”, este unul dintre cele care s-au salvat – o dovedeşte şi spectacolul de la Nottara – tocmai pentru că povestea pe care o propune, deşi reflectă o realitate care ne-a marcat puternic în deceniile postdecembriste, ascunde şi un sâmbure de altceva… Este şi o poveste despre România de azi, cu marile ei probleme, privite din perspectiva micului univers al omului obişnuit. Dar e şi o poveste despre oameni care-şi caută identitatea, despre relaţii interumane, despre mici şi mari adevăruri general-umane, care se extrag acestui timp şi acestui spaţiu. Iar montarea lui Alexandru Berceanu, care schimbă titlul metaforic al dramaturgului – „Ca zăpada şi cei doi” este o parafrază la titlul poveştii „Albă ca zăpada şi cei şapte pitici” – în „Uzina de plăceri SA”, de dragul, poate, al unui public ce reacţionează (încă) la anumiţi stimuli, are meritul că păstrează viu spiritul textului. Şi că, în acelaşi timp, păstrează echilibrul între zona de duioşie şi candoare a piesei şi cea a tensiunilor şi a expunerii dificultăţilor din lumea în care trăim.
Un bărbat evadează din viaţa lui şi „se ascunde”, o vreme, în casa unui bătrân. Un mic apartament recreat de Ina Isbăşescu pe scena de la Teatrul Nottara, destul de previzibil, dar cu o bună doză de umor – o locuinţă care poartă patina timpului şi în acelaşi timp exprimă personalitatea locuitorului: uşa cu zecile de încuietori, patul vechi, cu arcuri bune, dulapul prăfuit… Astfel arată spaţiul în care se întâlnesc o vreme destinele a trei oameni fără identitate – „tătăică”, cel care trăieşte într-un alt timp, cu existenţa pe jumătate cufundată în amintiri şi în întâlnirile cu fostele iubite pe aleile cimitirului unde merge să le viziteze, Costică Paşa, „chiriaşul” care fuge din propria viaţă, îşi arde actul de identitate şi îşi schimbă destinul, şi o telefonistă de la linia erotică, ascunsă sub pseudonimul Albă ca Zăpada.
În apartamentul bătrânului, toţi trei trăiesc o vreme o poveste care ar putea fi, dacă… O poveste de iubire stranie şi plină de candoare, pigmentată de doze bune de umor. În rolul Bătrânului, Virgil Ogăşanu construieşte un personaj fermecător, un amestec mucalit de nostalgii desuete şi inocenţă, care se îndrăgosteşte puţin de o fată pe care o învaţă câte ceva din gustul amorului de altădată. Chiar dacă plusează pe alocuri în reacţii, Crenguţa Hariton este contrapunctul necesar şi se joacă frumos cu nuanţele unui personaj în fapt deloc comic – o fată frigidă, cu traume sexuale din copilărie, care lucrează la linia erotică şi se îndrăgosteşte de Costică Paşa… Iar Dan Bordeianu, deşi interiorizează în anumite momente prea puţin, contrabalansează în altele printr-o energie care-i salvează personajul – un bărbat fără identitate, care descoperă secretul prin care să câştige toate premiile de la toate concursurile TV, un fel de „împărat” în ţara lui bingo. Şi Bordeianu surprinde bine transformarea subtilă prin care bărbatul trece de la renunţarea la identitate până la momentul la care ajunge câştigătorul absolut, dar care nu există… Un fel de încarnare a visului postdecembrist al oricărui român de a se îmbogăţi jucând la bingo.
Deloc tezistă şi mizând tocmai pe forţa poveştii, de care e evident că publicul contemporan are nevoie mai mult ca oricând, piesa pusă în scenă la Nottara atinge probleme majore ale omului de azi, dintre care incomunicarea, identităţile false şi consumismul sunt doar câteva… Iar textele lui Valentin Nicolau propun tocmai acest tip de problematică, întotdeauna cu adânci implicaţii în zona general umanului de care dramaturgia românească duce, în mare parte lipsă.
Print