Liniște la proiecția de gală a filmului „Un etaj mai jos“, regizat de Radu Muntean, care a avut loc la Cinema Studio din București, în cadrul Festivalului Național de Teatru. În vinerea neagră de 30 noiembrie 2015, câțiva zeci de oameni l-au așteptat pe actorul Teodor Corban, împreună cu regizorul filmului și cu unul dintre scenariști, în sala de la Studio, înainte ca ziua aceea să devină vinerea neagră, cu câteva ore înainte de dezastrul Colectiv.
Zâmbetul blând al actorului de la Naționalul ieșean a fost prima imagine care ne-a întâmpinat la intrare, urmat apoi de discursul lui, la fel de blând, de o modestie rară, în care n-a uitat să spună că apariția sa fulgerătoare din lumea filmului vine, ciudat, din teatrul acela de care minimaliștii din cinema se țin atât de departe, din arta aceea vetustă care încă se joacă într-un loc numit „scenă“, cel mai adesea aparținându-i unei instituții încremenite în timp. „Un etaj mai jos“, filmul în sine, completează convingător portetul unui actor care face teatru de zeci de ani și, de asemenea, completează portofoliul lui Radu Muntean, revenit acum cu primul film artistic de după „Marți, după Crăciun“ din 2010.
După cinci ani, regizorul se întoarce cu o poveste la care a fost coscenarist, alături de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, o poveste despre curaj și lașitate, despre vinovăție și nevinovăție, cu o ilustrare verosimilă, credibilă, a psihologiei secretului și o secțiune în comportamentul omului de azi, mai exact a românului de azi. În filmografia lui Radu Muntean, această cea mai recentă creație își va găsi, fără îndoială, un loc bun prin calitatea ei, prin rezonanțele ei.
Rezonanțe care, cumva la fel ca în „Marți, după Crăciun“, se creează prin abordarea nemoralizatoare, nedemonstrativă, aleasă pentru o poveste ce gravitează în jurul unei familii, prinzându-l în mreje pe capul acestei familii, Sandu Pătrașcu (Teodor Corban). Coincidența ce pecetluiește soarta câtorva oameni generează o poveste concentrată, foarte concentrată, din care fiecare extrage o întrebare de natură morală, aceeași, însă care expune un comportament căruia fiecare îi găsește cauze diferite sau, altfel spus, pe care fiecare spectator și-l poate explica altfel.
Scurta secvență decupată din viața unui om nu pierde nimic prin prezentare, căci, vorba teoreticianului, rezistă la interpretare și important este, evident, ce rămâne dincolo de ea. Așa că o prezentăm. Într-un bloc oarecare dintr-un oraș oarecare din România are loc o crimă: o studentă e ucisă în circumstanțe necunoscute. Sandu Pătrașcu, proprietar al unui firme de înmatriculări auto, locuiește în blocul acela împreună cu soția (Oxana Moravec) și fiul. Și numai el știe ce a auzit în apartamentul vecinei ucise și pe cine a văzut ieșind de acolo după o ceartă, însă nu povestește autorităților care investighează crima. De ce?
Iată întrebarea în jurul căreia se construiește filmul, întrebarea ce accentuează lupta care se dă în interiorul lui Sandu, omul obișnuit, cu o viață obișnuită, dar care a văzut ceva neobișnuit. Însă ceva ce nu-l privește direct, ceva ce i-ar complica viața, dacă ar vorbi, ceva ce ar putea aduce o amenințare asupra micului univers familial, ceva ce ar putea tulbura apele vieții de zi cu zi. Secretul bine păzit ar putea face lumină, ar putea descoperi un adevăr, ar putea duce la restabilirea dreptății. Nu secretul în sine – care nu e niciun secret pentru spectator – e pus sub lupă acolo, ci mecanismul lui, relația lui cu cel care îl cunoaște și-l ascunde. Motivele tăinurii reprezintă stratul de adâncime vizat de Radu Munteanu și de întreaga distribuție.
Pentru spectatorul amator, performanța actoricească e cea mai vizibilă. Cenușiul, banalul vieții cotidiene, monotonia și meschinăria existenței liniștite de la bloc se conturează simplu, prin imagini filmate din „locuri ascunse“, prin interpretări bune, de nuanță. Detaliul face regula filmului, detaliul infinitezial, și pe el îl stăpânește impresionant Teodor Corban. De la partitura din „Aferim“ actorul trece la cu totul altceva, la un bărbat între două vârste din lumea noastră, care vrea să-și pună la adăpost familia de posibile amenințări, cu prețul conștiinței neliniștite. Lașitatea neimplicării se vede într-un fel dau altul în funcție de unghiul din care e privită, deschiderea abordării și absența dimensiunii moralizatoare fiind unul dintre meritele creatorilor. Lupta personajului principal cu sine însuși, aparenta lipsă de oscilație (oscilează sau nu oscilează?) într-un parcurs cu un punct culminant violent, în care energiile ținute sub capac ies la suprafață, o anume liniaritate ce întreține subtil suspansul, o tensiune ce plutește în tot filmul îi reușesc cu adevărat lui Teodor Corban. „Un etaj mai jos“, lansat în anul în care am avut și „Aferim“, este în primul rând filmul lui, film în care, de altfel, întreaga distribuție își îndeplinește misiunea. O misiune ingrată, căci mulți spectatori dornici de „acțiune“ vor pleca frustrați de la cinema, porția de „mister“ și de spectaculos fiindu-le refuzată, iar atenția, orientată în altă parte.
Print